O raită prin Aragon, partea a IIa
Aragonul posedă nu numai oraşe importante (ca Zaragoza) ci şi rezervaţii naturale (Parcul naţional Ordesa), o puzderie de mânăstiri, staţiuni pentru tratamente, lacuri şi castele.
Cum de Pirinei este greu să te desparţi fără o ultimă privire, după Parcul Naţional Ordesa ne-am îndreptat spre Sierra de San Juan de la Pena trecând din nou prin Torla, apoi Broto, Biescas, Sabinanigo şi Jaca. Am trecut pe lângă pereţi de piatră ale căror rânduri oblice de roci păreau aşezate cu multă pricepere, ca o zidărie cu unele piese lăsate special în exterior la intervale regulate, ornamentând astfel desenul în diagonală; unele plăci de piatră semănau cu nişte cărţi răsturnate dintr-o ciudată bibliotecă; deasupra pantelor roase de gheţari şi a satelor mici, o mână de case adunate în jurul unei biserici din piatră, planau vulturi.
Jaca, orăşel din traseul Camino, are locuinţe moderne, nu prea înalte, un parc, o fortăreaţă în formă de stea (datând din secolul al XVI lea, concepută pentru a adăposti o sută de soldaţi, provizii şi armament, cu pod de piatră şi pod mobil) folosită şi astăzi de armata spaniolă, o frumoasă biserică romanică (în curs de renovare) cu ornamente metalice în arcurile bolţilor, ca la Zaragoza (Seo) şi Salamanca.
N-am îndreptat spre înălţimile de pe care urma să vedem Pirineii, urcând pe buclele dese ale serpentinelor; ne-au întâmpinat nişte formaţiuni muntoase spectaculoase, uriaşe, verticale, maronii şi chele – era Sierra de San Juan de la Pena înconjurată de coline îmbrăcate în păduri. Se pot vedea aici două mânăstiri. Una dintre cele mai vechi din Spania, (viejo), simplă, băgată sub o stâncă giganta, suspendată, renumită pentru galeriile din piatră, alta nouă (nuevo), abandonată, hotel în prezent, adică o scumpă hospederia. Ca şi la Monasterio de Piedra nu neapărat mânăstirile sunt punctul principal de atracţie.
Lângă mânăstirea nouă, aproape de parcare, era nelipsitul centru de informare care ne-a dat o hartă şi ne-a îndrumat spre mai multe cărări. Pădurea de foioase lăsată să trăiască liniştită cu o mulţime de animale, păsări (prezentate de panouri colorate) şi insecte, fremăta în căldura plăcută a zilei de iulie. Foşnete, ciripeli şi bâzâieli făceau aerul să vibreze. Un indicator ne-a dus până la Balconul Pirineilor, un mirador de unde se vedeau în aburul albăstrui al depărtării toate culmile acestor munţi minunaţi. Era linişte, câţiva turişti contemplau, filmau şi fotografiau reculeşi, în faţa tabloului grandios. Numele şi poziţia culmilor erau marcate pe un cadran solar din marmură donat acestui loc de prinţul moştenitor – Felipe, prinţ de Asturia, Burbon şi Grecia (cât de veche era ideea de Uniune Europeană realizată prin înrudirile caselor regale!).
O potecă ne-a condus apoi spre o ruină, fosta biserică ridicată la cererea Sfântului Voto deoarece acolo calul său s-ar fi oprit brusc, înainte de prăpastie, salvându-i astfel viaţa. De acolo, coborând pe trepte de piatră, se deschidea o altă panoramă ce cuprindea şi Monasterio Viejo, sub stânca ei. Trecând pe alei umbrite de bătrâni copaci, cu bănci vechi de piatră din loc în loc, pe lângă o fâneaţă înmiresmată peste care zburau fluturi, albine şi musculiţe, am ajuns la balconaşul Sfintei Tereza, altă mică ruină de unde se vedeau coline verzi.
Nu am întâlnit animale, nici nu ne doream asta, dar am fost însoţiţi de păsărele care ţopăiau înaintea noastră de parcă voiau să ne arate drumul; se opreau ca să vadă dacă le urmăm, plecau iar, mă aşteptam ca la un moment dat să înceapă să vorbească! Cred că cei care se aventurau până aici nu erau prea mulţi, nu deranjau cu prezenţa lor acest loc ce cântă, mişună şi bâzâie, ba chiar le hrăneau cu firmituri, din moment ce nu se temeau deloc. Deşi am fost complet singuri pe parcursul acestei plimbări nici nouă nu ne-a fost frică. Era pace şi linişte iar armonia şi siguranţa defineau aceste locuri izolate.
Păstrând în suflet priveliştea de neuitat a masivelor sierrei şi lanţului Pirineilor, drumul până acolo şi plimbarea plăcută prin pădurea plină de viaţă, ne-am luat rămas bun cu ideea că multe sunt frumoase pe lumea asta dar munţii le întrec pe toate.
Citeşte şi Partea I despre Zaragoza.
In Partea a treia poţi citi şi despre Satul Aguero şi Castillo de Loarre.
Impresii scrise de: Ghiocel(a)
Perioada călătoriei: iulie 2009
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!