Cum am plecat eu la Enisala? (1)

Cum am plecat eu la Enisala? (1)

Păi… simplu, sună el şi zice: “la naiba, trebuie să plec singur” şi-adaugă (în glumă): “hai, nu vii cu mine?”.

De-acolo până la un “nu-mi zi de două ori”, urmat de un brusc şi neprogramat concediu obţinut în maxim jumătate de oră, n-a fost decât un pas. Sau doi-trei…

Ce ştiam despre Enisala? Mai nimic. Doar ceea ce auzisem despre Răzvan Voiculescu şi EMA, şi-n rest nimic. Un google repede, şi-am aflat că înseamnă “satul nou … dar atât, că n-am avut timp să mă uit mai mult. Nici măcar nu localizasem pe hartă ca lumea unde mă duc.

Drumul a fost extraordinar de frumos şi-am străbătut o furtună ca-n poveşti. Pozele sunt din maşină, în goana mare, nu cred că se vede de fapt cât de negri erau norii şi cât de ameninţători. Coduri galbene peste coduri roşii de avertizare şi-o furtună… ca acelea! Am găsit drumul destul de uşor, cu toate că harta era acasă; sunt ceva indicatoare şi săteni binevoitori pe drum, care te îndrumă, deşi uneori într-o română aproximativă.

Până să ajungem însă în furtună, vorba cântecului, am oprit un pic (ocolul e foarte mic), la pădurile inundate de la Giurgeni. Zic eu, cum inundate? Ei uite-aşa şi cică e şi un loc foarte bun pentru pescuit. Nu mă aşteptam să fie atât de spectaculos… Iarăşi câteva poze din maşină, deşi la unele opream pentru nişte unghiuri mai bune. A, trebuie spus că şi pe acestea le-am făcut cu “savoniera” mea, care până la urmă se pare că  nu m-a dezamăgit aşa de tare….

Prima imagine pe care am văzut-o în Enisala mi-a dat de înţeles cam pe unde ajunsesem. Nici nu visam însă ce urma să mai descopăr. Un loc plin de linişte, neinvadat de turiştii degrabă-lasători de pet-uri şi mizerii, fără manele şi grătare… Dar deja asta e un clişeu. Un loc în care simţi cum creşte iarba… şi sufletul. Cu faleze care se aseamănă coastelor Irlandei (n-am zis-o eu pe asta, că n-am fost pe acolo.) Cu cetăţi – care mai impresionante şi mai părăsite, care mai… părăsite şi-atât. Cu ruşi care cântă la colţ de stradă, cu băbuţe la care stai în gazdă şi camera străluceşte de curăţenie…. Ştiţi voi camerele alea în care stai în gazdă la mare, la câte vreo casă mai amărâtă, ca să nu plăteşti cameră la hotel? Ei, nici o legătură cu gazda din Enisala!

Nu, nu am stat aici, dar asta era aproape prima imagine, cea de care vă povesteam. Şi, îndrăznesc a zice: o casă tipică pentru zonă, cu acoperiş de stuf şi cu verde şi albastru pe la geamuri şi uşi.

Normal, după ce ne-am găsit “bunica”  şi ne-am cazat, am fugit instantaneu la joacă prin împrejurimi. Acuma vine un pic partea în care camera mea foto nu reuşeste să surprindă la fix galbenul-galben al grâului, verdele-verde-şi-mai verde al pădurilor şi câmpurilor şi albastrul-albastrului cerului… A? Am zis albastrul cerului??? Da, dom’le, incredibil, dar după furtuna ca-n poveşti de pe drum, am prins o zi absolut superbă în Enisala şi în zonă, fără strop de ploaie.

Drumul spre cetate a fost aşa: gol. Puşcă. Nici ţipenie de om. Numai nişte muşte proaste şi extrem de grase. Linişte. Cetatea, ca orice cetate, pusă în vârf de deal să vezi duşmanul când se-apropie. Nu venea duşmanul, veneam noi. Era să ne împiedicăm de un semn (îmi pare rău că nu i-am făcut poză!) un semn, zic, pe o tablă ruginită, pusă departe de drum, pe care scria ceva de genul “vizită cu plată”. Degeaba scria… nici ţipenie de om! Numai când am plecat am auzit nişte voci, care voci nu ne-au băgat în seamă şi nu ne-au cerut nimica.

Mai departe, tot din setea de a explora şi fotografia tot ce puteam, am plecat în Sarichioi, comuna lângă lacul Razim (Razelm). Ei, nu ştiu care-i denumirea corectă, că pe hărţi apare cu ambele nume. Dacă despre lac n-am aflat care-i varianta câştigătoare, în schimb despre comună ce ştiu e că nu se pronunţă aşa frumos pe toate literele cum făceam noi… E cumva un “Sar’chioi” cu accentul pe “chioi”.

Am găsit un ponton minunat, numai bun de stat cu burta la soare şi cu picioarele în apă. Pescăruşii cărora le-am luat locul pe ponton n-au fost însă foarte încântaţi. Am găsit şi prohibiţie, ceea ce ne-a încurcat puţin planurile de a găsi ceva peşte de cumpărat. Dar numai puţin. Am văzut şi-o băbuţă care pescuia totuşi, ascunsă-n stuf, şi mi-am dat seama că pentru ochiul meu neantrenat (şi obişnuit cu “pescuitul-activitate-bărbătească”) era ceva, cumva, nefiresc. La noi băbuţa de la sat se duce în grădină şi culege câteva roşii sau mărar de aruncat în ciorbă sau salată, la ei dă o fugă pe baltă şi adună câţiva peşti pentru aruncat în tigaie. De fapt, parcă totuna e, nu?

După stat la soare, linişte, soare (am mai zis? Soare!!!), şi o sesiune de fotografiat te-miri-ce şi mai nimic, după câteva ture în maşină la 5km/h prin sat (a, vă-ntrebaţi ce doamne-iartă-mă poţi să vezi într-un sat de pescari? Păi.. nu ştiu. Dar vedeţi şi voi în poze…. ), după toate astea, hai ‘napoi spre Enisala… şi mai departe spre Jurilovca. Drumul între cele două e de evitat. Adică asfaltul e atât de prost pe o porţiune de vreo 3km, şi cu nişte hăuri (Nu gropi. Hăuri.) atât de mari, că mai bine o iei pe drumul de pământ bătătorit care e la câţiva metri de şoseaua fostă asfaltată.

Ajunşi în Jurilovca, la fel ca orice mari exploratori în viaţă, am văzut primul semn de informare turistică, şi-am cotit spre stânga către cetatea Argamum. Ei, la asta nu i-am reţinut numele, a trebuit să-l caut din nou pe net.

Cetatea e de fapt o mare ruină, ce potenţial turistic ar avea nu ştiu să vă spun, însă priveliştea…. priveliştea… o minune!. Aici sunt falezele de care vă spuneam, lângă apă, apă cât vezi cu ochii (“mă, ce vedem noi aici? Vedem marea cea mare?”), respectiv lacul Goloviţa, şi, cred eu, se vedea şi marea…. Ne-am căţărat cât se sus se putea, printr-o mare de… lăcuste. Eu un pic isterică, normal, şi dând din mâini ca apucata, că săreau toantele în toate direcţiile. Ele, în schimb, uşor enervate că ne fâţâiam de colo-colo printre ele şi ciulini.

Sper că vă puteţi da seama din poze cât de sus eram. Activitatea principală: evident, relaxare la soare întinşi pe ruinele cetăţii, cu ochii pierduţi ba în albastrul cerului, ba pe întinderile de ape. Asta, până am remarcat o piele de şarpe. Pozat, plecat.

Tot lângă cetate am văzut şi un loc superb de făcut plajă, şi un cal insensibil la încercările mele de a-l fotografia. Şi o broscuţă care traversa strada. M-am oprit, i-am făcut un frumos portret, am trecut-o strada, să n-o calce vreo maşină, iar ea… cred că a facut pe ea. Deoarece până am terminat de pozat, s-a făcut baltă sub broscuţă. Păi e frumos aşa

Moment publicitar din Jurilovca: există benzinărie. Bine-bine de ştiut asta. Benzinăria are două pompe, una motorină, una benzină. Nici un număr pe ele. Alimentăm. Ne uităm – nici un număr. Zic, râzând, hai mă, la câte pompe au aici doar n-o să te întrebe “ce pompă”. Ba! A întrebat!

Citeşte continuarea, despre berze, ruşi şi ciorbă de peşte în Cum am plecat eu la Enisala (2)

Impresii scrise de: Ina Popa

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.