„Şi am scris cu tiparul voao, fraţilor, românilor, să fie pre învăţătură şi vă rog ca fraţii miei, să cetiţi şi bine să socotiţi, că veţi vedea voi înşivă, cum că e mărgăritariu şi comoară ascunsă“
Diacolul Coresi, din primele tipărituri în limba română
ŞCOALA ŞI SPĂLATUL PE CREIER
Copil fiind, cu mintea încă odihnită şi curioasă, aveam plăcerea de a mă întreba cum s-au inventat obiectele sau tehnologiile pe care le folosim, tradiţiile pe care le respectăm ba chiar şi obiceiurile sau tabieturile pe care le avem. Mă întrebam cui i-a venit prima dată ideea să inventeze aragazul sau furculiţa, când au început copiii să-şi pună cizmele la uşă pentru ca Moş Nicolae să le umple cu mici recompense dulci sau cum a venit pe lume periuţa de dinţi. Fiecare zi se umplea cu astfel de nedumeriri la care, la acel moment, nu prea avea cine să răspundă, programul TV comunist neîmpăcându-se prea bine cu emisiuni de genul „Cum se face” ci doar cu acelea ce puteau fi numite „Cum se preamăreşte şi laudă”!
De curând am realizat că rar îmi mai pun astfel de întrebări. Şi am fost şocată să constat că, din toată ignoranţa mea în ceea ce priveşte istoria României (alt câştig la care a muncit din greu educaţia comunistă) nu s-a ivit niciodată întrebarea: unde a fost prima şcoală românească? Şcoala şi spălatul pe creier, pardon, am vrut să spun dinţi, au devenit lucruri atât de necesare şi de bine intrate în rutina noastră încât uite că nu ne mai întrebăm cum era când acestea nu existau, ba mai mult, avem senzaţia că ele au fost la îndemână dintotdeauna.
Dar vedeţi voi, de multe ori viaţa ne dă răspunsuri chiar şi la întrebări pe care noi nu le punem. Pe unele le ignorăm mărşăluind mai departe în prostia noastră, pe altele le auzim dar nu considerăm că merită să ne oprim asupra lor. Dar există şi momente fericite în care stăm pe loc şi le ascultăm uimiţi, şocaţi că nu ne-am gândit niciodată la ele.
Am lungit-o cam mult, poate că ar trebui să trec la subiect. Dar subiectul în sine constă cel puţin cincizeci la sută în uimirea de care v-am scris mai sus, aşa că am vrut să vă transmit puţin din starea mea de spirit la întâlnirea cu Prima şcoală românească din Braşov.
Acum două weekend-uri am răspuns invitaţiei celor mai buni prieteni de a-i însoţi la Râşnov, unde aveam să o aniversăm pe fetiţa lor. Ne-am dus bucuroşi şi, după o primă zi în care am vizitat cetatea Râşnov (povestim şi despre asta altă dată) am poposit pentru jumătate de zi în Braşov. Aici prietenii noştri ne-au condus direct către Şchei, spre o biserică ce le atrăsese atenţia la o tură anterioară prin zonă, cu motorul. Nu opriseră atunci dar îşi doriseră să revină. O idee excelentă!
Am oprit aşadar în Piaţa Unirii şi am intrat în curtea bisericii Sfantul Nicolae (realizez acum că public articolul în tocmai ziua sfântului) din Şcheii Braşovului.
CATERDALA SFÂNTUL NICOLAE – 4 BISERICI ÎNTR-UNA SINGURĂ
Catedrala în sine este unică prin faptul că este alcătuită din 4 biserici, chiar dacă acest lucru nu se observă. Pe lângă cea principală în turn există încă una, iar lateralele sunt două biserici în sine. Aceasta pentru că românii nu aveau voie să îşi facă oricând şi oricum propriile biserici, iar acelaşi lăcaş era folosit în acelaşi timp şi la înmormântări şi la nunţi şi la botezuri şi la slujbe. Până în secolul XVIII a fost singura catedrală pentru toţi românii din zona Bârsei. De aceea foarte mulţi domnitori au susţinut-o şi au făcut donaţii de cărţi, despre care voi povesti mai jos…
Locul nu se rezumă însă doar la biserică ci oferă foarte multe surprize: începând de la grafica de pe ziduri semnată Ştefan Mironescu – foarte frumoasă!, mormântul lui Nicolae Titulescu iar la final întâlnirea cu Profesorul Vasile Oltean, cel care ne-a ghidat prin muzeu şi care ne-a oferit una dintre cele mai interesante şi mai concentrate lecţii de istorie şi … pasiune pentru limba română.
MUZEUL PRIMA ŞCOALĂ ROMÂNEASCĂ
Şcoala a început să funcţioneze începând cu secolul al XIV-lea, în condiţii modeste, fie într-o clădire din lemn, fie în unele chilii. Şcoala nouă din piatră s-a ridicat în anul 1597 şi a fost înălţată cu un etaj în 1761. Începând cu anul 1559 în această şcoală limba de predare era cea a poporului, adică limba română. Poate că nouă nu ni se pare nimic senzaţional însă imaginaţi-vă cât de important a fost acest fapt acum aproape 500 de ani, în situaţia în care până atunci nimeni nu avusese ocazia să studieze în propria limbă. Preoţii de la biserica Sf. Nicolae au fost primii dascăli iar manualele după care se învăţa nu par a fi deloc naive (primul a avut 700 de pagini!)!
Dintr-un catalog de la 1730 se poate vedea şi cine venea la această şcoală. Un singur profesor avea 110 elevi, împărţiţi astfel: o parte din ei studiau pentru trei luni pentru a fi notari, alţii şase pentru a deveni dascăli şi încă o grupă nouă luni pentru a fi preoţi. Şcoala nu era accesibilă oricui, taxa consta într-o găleată cu grâu, un car cu lemne şi bani, 4 florini, cam tot atât cât ar fi costat trei-patru boi. De plătit nu plăteau nici elevii nici părinţii ci satul, se puneau bani mână de la mână, pentru a avea notar şamd.. probabil v-aţi prins deja că cel mai tânăr elev avea 20 de ani! “Nimeni nu trimitea un copchil la 6 ani la şcoală, să-l ţină vreo 30 de ani şi pe urmă să-şi dea seama că-i prost şi n-are ce face cu el” concluzionează cu umor domnul Vasile Oltean.
PRIMELE CĂRŢI ÎN LIMBA ROMÂNĂ ŞI UN TEZAUR ULUITOR DE CARTE VECHE
Din şcoala aceasta s-au răspândit primele cărţi în limba română şi prima gramatică, pionierul fiind diaconul Coresi. Tipărirea unei cărţi era un process laborios ce putea lua până la patru luni. Între 1556 şi 1588 au circulat 40 de titluri în sute de exemplare, către toate ţinuturile româneşti, ajutând astfel la o unitate spirituală de care era atât de mult nevoie.
De-a lungul vizitei am ascultat atenţi cu mici şi mari, grupul nostru fiind alcătuit din trei copii de 13-14 ani, unul de 7 şi adulţii însoţitori despre a căror vârstă ar fi mai bine să nu pomenim. In realitate ne-am simţit cu toţii elevi în clasa lui Anton Pann, am urmărit cu interes procedura tipăririi cărţilor (atât de convingătoare încât Petra a vrut la sfârşit să vadă cum a ieşit tiparul), şi am admirat erudiţia şi pasiunea pe care un om, destul de singur şi 
fără multe ajutoare, se ocupă de un tezaur uluitor de carte veche, ce numără aproximativ 4000-6000 de cărţi şi alte documente importante. Printre cele expuse (prea puţine) ar fi de numit Cronica Transilvaniei din vremea lui Mihai Viteazul, scrisă la Nurenberg, cu 200 de ani înainte de a se scrie despre el la noi (1724), prima Biblie a ruşilor (1581), Prima tipăritură slavă (1491), un manuscris din timpul lui Ştefan cel Mare, hrisoave din vremea lui Brâncoveanu (1731), biblia lui Andrei Şaguna, pentru care erai arestat în epoca de care aminteam şi eu mai sus, biblia lui Ion Heliade Rădulescu, tiparită la Paris, un Tetraevanghel cu foiţă de aur, scris pe piele de ied nenăscut, dăruit braşovenilor la 1561 de către Alexandru Lăpuşneanu şi altele… Ca de exemplu tablouri salvate din gârlă sau costumele Junilor Braşovului.
Revenind la gazda noastră, în muzeu pot fi cumpărate una dintre cărţile scrise de acesta, Prof. Vasile Oltean publicând până în prezent 28 de volume, despre cărţi vechi sau biserici, despre Andrei Şaguna sau imnul românesc. O voce care a încercat să lupte şi să atragă atenţia asupra unor adevăruri importante din istoria ţării, dar prea puţin auzită, după cum se plânge. Şi chiar dacă nu veţi cumpăra nicio carte tot veţi fi încântaţi să îl auziţi povestind cu drag despre România şi valorile ei, oferindu-vă citate vechi într-o limbă românească atât de curată, împărtăşindu-vă din entuziasmul care parcă i s-a transmis din trecut, înfruntând toate problemele unui trecut greu şi ale unui prezent ciudat.
Aceeaşi curte găzduieşte mai multe muzee, pe care noi nu am mai apucat să le descoperim şi nu ştiu să spun dacă erau sau mai sunt deschise: Casa Memorială „Tudor Ciortea“, compozitor, muzicolog şi profesor, expoziţie Ştefan Mironescu, supranumit Pictorul Şcheilor, Muzeul Junii Braşovului, Muzeul Ex-Libris. În pliantul pe care îl am de acolo sunt menţionate şi Muzeul Nicolae Titulescu sau Ion Colan, însă din alte surse am înţeles că lipsa de spaţiu a dus la închiderea acestora.
DE CE SĂ MERGEŢI ACOLO?
Un lucru este sigur: pentru că veţi pleca simţindu-vă mai bogaţi, mai împliniţi. Într-o perioadă în care sentimentul de apartenenţă la poporul din care facem parte este destul de greu pus la încercare şi mândria se lasă uneori îngenunchiată de către probleme şi fapte care ne ruşinează, e pur si simplu vindecător să cunoaşteţi astfel de oameni sau detalii. Noi cel puţin aşa ne-am simţit şi, chiar dacă plimbarea noastră prin Braşov a mai continuat şi prin alte locuri, această oprire este cea care şi-a pus definitiv amprenta pe ceea ce am putut numi în cor, tot cu mic şi cu mare, o zi reuşită.
În rest, despre Braşov numai de bine. S-au restaurant turnuri, s-au făcut locuri de joacă, promenadă şi sport la poalele Tâmpei, Piaţa Sfatului e tot acolo, frumoasă ca de obicei iar Biserica Neargă la fel de închisă (niciodată nu reuşesc să o prind deschisă, doar odată, de mult, în copilărie).
Păcat însă că Braşovul nu îşi promovează si astfel de locuri, despre care prea puţini află. Şcolile ar trebui să vină zilnic acolo dar asta nu se întâmplă. Citeam într-un articol mai vechi despre vizita unor spanioli care aflaseră că muzeul Ex-libris găzduieşte gravuri româneşti ilustrîndu-l pe Don Quijote şi au venit să vadă. În general străinii par a fi mai interesaţi, lucru care nu poate decât să ne întristeze. Cert este faptul că, într-o zi de duminică, noi eram singurii vizitatori. Şi sunt sigură că nu ploaia era de vină, târgul de produse tradiţionale din piaţă era destul de animat!
Sperăm totuşi să vă trezim măcar puţin interesul cu acest articol şi promitem să mai revenim cu poveşti şi locuri mai puţin cunoscute din Braşov; am tras cu ochiul la co-echipiera noastră, Octavia, ştim că ne pregăteşte o serie de articole pe această temă…
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
