DRUMUL SPRE INSULĂ
Insulele sunt ca oazele în deşert; corăbii obosite, oameni care nu gustă viaţa în marile aglomeraţii urbane, iubitori de mare şi stânci, găsesc în insule un univers special. Capri face parte dintre insulele celebre chiar din antichitate alături de Ischia, Creta, Corfu, Malta etc. şi a fost îndrăgită de romani chiar de acum 2000 de ani – împăraţii Augustus şi Tiberiu şi-au legat numele de acest loc minunat.
Se ajunge la Capri prin mai multe puncte de pe coastă; pentru că am vrut să vedem Pompei am trecut prin Neapole. S-a întâmplat să fie 1 mai, nu cea mai fericită zi pentru noi, deoarece golful era ticsit de ambarcaţiuni şi un furnicar de lume umplea trotuarele, pe faleză, iar într-o maşină înaltă, blindată, carabinierii supravegheau împrejurimile cu arme în poziţii de tragere ceea ce sugera că oricând ar putea fi nevoiţi să acţioneze, lucru care nu ne-a încurajat să rămânem mai mult timp. În plus, veneam de la Roma iar romanii ne-au sfătuit să avem mare grijă de maşină la Neapole… Aşa că după contemplarea golfului şi Vezuviului, din apropierea maşinii, am urmat şoseaua spre Sorrento, pe lângă golf.
Palate gri închis şi cărămizii înviorate de ornamente albe, balcoane cu forjerii, statui… castelul casei de Anjou… În Neapole merită să te opreşti; are castele, muzee (m-ar fi interesant mai ales Muzeul Arheologic Naţional unde se află tot ce s-a descoperit la Pompei şi Herculaneum!) biserici, palat regal şi teatru dar, spre sud, o periferie extrem de săracă, blocuri în paragină, unele dezafectate ce sperie prin hidoşenia lor.
După gară, a apărut indicatorul de Pompei. Am întâlnit localităţi, vai de zidurile lor răpănose, neîntreţinute şi cu asfaltul crăpat, plin de gropi! Am cunoscut o altă faţă a Italiei. În schimb, hotelul Grillo Verde din Torre Annunziata a fost plăcut, cu o curte interioară şi parcare, situat la mică distanţă de Pompei.
Despre oraşul îngropat de Vezuviu am scris deja altă dată; ne-am despărţit de el cu sentimentul cunoscut că, pe lângă calamitaţi, cel mai mare duşman al omului şi al creaţiilor sale este timpul.
Ne-am continuat drumul spre peninsula Sorrento; în dreapta era marea albastră ca şi cerul, în stânga verdeaţa scânteietoare, măslini, unii foarte bătrâni, viţa de vie. Fostă colonie grecească, oraş roman de vacanţă ca şi insulele Ischia şi Capri din apropiere, Sorrento beneficiază de o aşezare spectaculoasă, pe un platou stâncos înalt, care se termină brusc în mare. Locuinţe şi hoteluri stau agăţate de faleză, cu briza mării în nas. Legenda spune că în timpuri mitice aici au locuit sirenele care prin cântecul lor dulce îi ademeneau pe navigatori, însuşi Ulise căzându-le în capcană.
Despre capcanele prezentului şi frumuseţea insulei Capri, citeşte în partea a doua a acestui articol.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
