Prima delegaţie ever (2)

Prima delegaţie ever (2)

În Trencin am ajuns seara şi m-am îndrăgostit imediat de un bolovan mare (chiar la poalele stâncii respective se află hotel Tatra) şi de donşoara de la recepţia pensiunii ieftine unde m-am cazat, o pruncă foarte faină şi brunetă pe deasupra – ce mai, o zână.

Dimineaţa am fost şi mai fericit să văd că sala de mese unde haleam eu dădea fix către recepţia aia, deci puteam admira bruneta în continuare. Atâta că nu mai era bruneta, era o donşoară blondă. M-am îndrăgostit şi de aia, foarte frumoasă şi ea, nu mai zic că seara m-o lăsat pe calculatorul de la recepţie să mă dau pe net. Pentru donşoarele mai puriste, cam aşa suntem noi, bărbaţii, ne îndrăgostim instant şi ne trece la fel de repede.

Mama mă dăscălise de acasă cum să fac economii din fenomenala diurnă de 35 de euro – dacă era după mintea femeii, trebuia să gătesc în cameră. N-o fost să fie, m-am dus în oraş, unde am halit o pizza scumpă de rupea locul. Adică pizza o fost ok, dar celelalte 200 de beri băute lângă, alea or rupt diurna mea în două.

Dimineaţa am avut din nou maşină la trotuar (era să zic scară) să mă ducă la Leoni Slovacia, unde urma să îmi petrec o săptămână în training – eram ditai IT Analyst-ul lui Leoni Bistriţa, iar colegii din Slovacia urmau să mă pregătească în tainele analizelor IT. Ca fapt divers, după 9 ani pot să vă spun cu mâna pe inimă că încă nu ştiu ce face un analist IT. No, ajung la întreprindere şi am două mini-şocuri: primul era legat de oamenii ăia, la fel de pământii şi de cenuşii ca ai mei de acasă, cu feţe triste şi duse pe altă planetă. Al doilea mini-şoc o fost când am văzut un Porsche la intrare, într-un fel de showroom (Leoni ăştia fac cabluri pentru toată partea electrică la maşini). La Bistriţa era Mercedes şi BMW, la ei era Porsche, dar s-o mai fi schimbat treaba de atunci. Treaba faină era că Porsche-le ăla era zgâriat din toate unghiurile cu sârme, chei, ce or fi avut şi ei. Aşa m-o pocnit revelaţia că şi slovacii ăia îs tot un fel de români, mai ales după ce s-or despărţit de Cehia, prin 1993, parcă – frustraţi vai mama lor. Ca noi, adică.

O a doua revelaţie legată de Trencin o fost că noi am trăit fenomenul globalizării încă mult înainte să fie un termen la modă. Eram cu un om absolut minunat, Mihai pe traducerea românească (Michal sau ceva de genul pe numele lui de slovac) la o bere, la ceva restaurant şi m-am uitat la podea şi am încremenit: exact betoanele alea ordinare şi oribile de erau şi pe la noi în toate cofetăriile şi restaurantele, cu ceva modele cu alb. Bag sama că eştia de eram în CAER, sau cum se numea comunitatea aia a ţărilor socialiste trebuia neapărat să avem betoane de-alea oribile prin restaurante şi cofetării. Asta ca să te simţi ca acasă oriunde mereai pe vremea aia în excursie cu OJT-ul si ACR-ul (ăsta era ceva Automobil Clubul Român, parcă) în ţările socialiste, gen Ungaria, RDG, Bulgaria, etc. Unde or greşit un pic românii o fost simplul fapt că în restul ţărilor socialiste se cam găsea de mâncare, pe când la noi nu. Poate de-aia am ajuns fomistul distrus care îs. Dar să nu deviem.

No, berea slovacă era cam ca aia cehească, deci G R O Z A V Ă! Nu mai ţin minte ce am beut şi oricum nu cred că ar conta, cel mai probabil îs cumpăraţi de concernele alea mari. Ce ţin minte în schimb o fost, după părerea mea, cea mai tare lansare de bere ever. Să vă zic: berea, tot bere, cu ce o deosebim de altele? Fuaaaarte simplu. Hai să punem nişte pipiţe betoance extrem de sumar îmbrăcate pe sticle. Şi, când sticla îi suficient de rece, vedeai pipiţele in fofoloanca goală, că se evaporau ca prin magie urmele de sutiene si de tanga de pe ele. Repet, doar când berea era suficient de rece. Genial. Dar staţi, că nu îi gata. Ce ar fi dacă am lansa oficial berea cu o caravană care se plimbă prin ţară, iar berea ar fi servită fix de pipiţele alea, extrem de sumar îmbrăcate, pe patine cu rotile?

Aşa, ca şi concluzie, io am rămas cu impresia (asta în 2003) că slovacii ăia îs tot un fel de români, cu bune, cu rele, atâta doar că îs cam cu 15 ani în faţa noastră.

Şi am ajuns iar in Viena, de data asta cu destinaţia Frankfurt. Pentru marile concerne globale, partea asta cu trimisul în delegaţii e un fel de hai să-ţ (v-am zis, noi in Ardeal nu prea ştim cu ţi) fac o favoare, ca oricum te fut destul. No, îţi fac marea favoare să te trimită în delegaţii, dar ar fi ideal să iasă pe cheltuieli 0, dacă se poate. Aşa că am ajuns să zbor spre Frankfurt cu renumita companie la nivel sătesc şi judeţean, numită Austrian Wings. Credeţi-mă, instant mi s-o făcut dor de Tarom, cu ATR-urile lor. Bă, io aşa coajă de avion nu am văzut veci şi sper să nici nu mai văd. RATA aia de mere pe sate îi lux, mai ales la dimensiuni. Ca să vă faceţi o idee ce coajă era, când ne luam avânt să decolăm, îi flutura lui avionu ăsta sau ce era ditai bucata de vopsea pe la braţul ăla de ţine roata. Mi-am şi zis atunci, no ui’ la ăştia, or vopsit avionu’ peste vopseaua veche, de s-o desprins şi flutură aşe.

Am ajuns în aer după câţiva Tatăl Nostru (ştiu o versiune prescurtată, până decolează avionul îl zic de 10 ori, minim) şi duşi am fost.

Austriecii tot un fel de nemţi, altfel, nu şi-or bătut joc de noi decât cu avionul, stăteam în el de zici că eram girafă, da’ no, îs ardelean învăţat să rabd. Şi văz că vin ăia cu de-ale gurii, ceva biscuiţei, nimic important, da’ mi s-o părut că văd şi ceva berică…

Şi când să vie alea, iese ceva naţie de indian din budă (singura, de altfel) din spatele avionului, urlând în gura mare “I shit on the toilet!, I shit on the toilet!”. Pretena Lori, de s-o rugat de mine să scriu aici, o uitat să vă zică, io îs un pic redus mintal, aşa că, în prostia mea, i-am zis indianului “Congratulations”, de o crezut ăla că îmi bat joc de el. Dup-aia m-am prins care o fost buba: era stricată buda, da’ bag sama că tantile alea cu papa cam ştiau ele ceva, că instant o intrat una la budă cu ceva mănuşă de-aia lungă pană la cot, din plastic transparent, de folosesc veterinarii când fată vaca. No, o terminat tanti treaba, s-o întors la treaba astalaltă, să ne dea nouă de papa şi ceva de beuturit. O ajuns la mine, că doriţi ceva? Io, oaie, vedeam numa’ pe indianu’ ăla fugind prin avion şi pe asta intrând după el… ea, ca gaia-maţu, că vă servesc un senvici de-ăla sau de-ăla. Io, în final, nu, mulţam, am mâncat acasă, etc. Ea, continuă, da’ ceva de beut vă dau? Io, geniu ca de obicei, da, o bere, da’ numa’ dacă mă lăsaţi pe mine să mi-o iau.

No, numa’ atâta vă mai zic că era furtună crâncenă în Frankfurt, da’ nu cred că eram noi aşa importanţi să nu ne lase ăia să aterizăm. Şi atunci mi-am văzut moartea cu ochii, deja mă uitam prin ce codru ne aruncă ăla cu avionu’ lu’ mă-sa, de nu ne mai află nimeni în veci. Atunci mi-am jurat două lucruri: că dacă scap mă piş pe cel mai verde zgârie-nori din Frankfurt (nu e verde, da’ mission acomplished) şi că primul lucru când mă urc în orice avion de acuma e să mă duc la budă, să îmi fac nevoile: dacă tot e să ne prăbuşim, măcar să le îngreunez identificarea ADN.

Da’ nu ne-am prăbuşit şi am ajuns in Jermania, unde trebuia să mă duc la Kitzingen si la Nürnberg. Aia pe data viitoare.

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.