Prolog

El era inginer agronom, ea, profesoară. El era mai  tot timpul pe tarlale, fără duminici, concedii, ea făcea naveta la ţară, cu praful, frigul, aglomeraţia, învăţământul politic şi foarte mici realizări profesionale. Într-o bună zi, un inspector din ministerul agriculturii, mai luminat, a venit în provincie şi când l-a văzut pe harnicul inginer atât de devotat ogoarelor şi având REZULTATE FOARTE BUNE, l-a propus “mai sus”, pentru a lucra în străinătate. După nişte zvârcoleli, acest miracol s-a înfăptuit, omul a plecat în Algeria. Soţia l-a reîntâlnit acolo, după un an. Aşa a început o lungă călătorie, într-o altă lume pentru acea vreme…

Călătoria

M-am urcat în avion fără să mă bucur. Tocmai mă despărţisem cu jale imensă de fetiţa noastră şi îmi gravasem în suflet feţişoara ei tristă, privind de după un geam înalt. Autorităţile nu mi-au permis să o iau cu mine. Mă mişcam ca un automat. O jumătate din inima mea suspina în aeroport, cu lacrimi pe faţă, chiar dacă bunicii  ce urmau să aibă grijă de copilă promiseseră marea cu sarea.

Era a doua oară în viaţa mea când zburam. Durerea despărţirii mă amorţise în asemenea măsură încât nu înregistram nimic din ceea ce se petrecea în jur.  Numai cuvântul “Roma” m-a făcut să mă uit prin hublou; avionul  descria un cerc deasupra cetăţii eterne. Am văzut Colosseum-ul! A fost extraordinar!

După un timp, uscatul a dispărut. Eram peste albastrul închis al Mediteranei. Mi s-a făcut o frică groaznică, nu cumva să cad în ea de parcă, dacă aceasta s-ar fi întâmplat deasupra continentului, rezultatul nu ar fi fost acelaşi… Când am văzut pământul întunecat al Africii (munţii Atlas)  tivit cu panglica aurie a plajelor, m-am emoţionat şi autoîncurajat – dacă până atunci scăpasem, mai era puţin şi ajungeam la loc sigur, pe sol adică.

Am aterizat pe marele aeroport din Alger la Blanche, pe o pistă lăturalnică. Deşi o mulţime de aeroportişti se foiau pe acolo, a durat ceva ca să ni se aducă  scara. Michel trecuse de toate barierele şi ajunsese în preajma avionului. Starea de traumă în urma unei mutilări (despărţirea de copil) nu-mi trecuse aşa că, el era tot cel pe care îl ştiam iar eu, tot drogată mă simţeam. În această stare fiind, când  mi-a spus că în concediul lui vom călători în Spania, Franţa, Anglia, etc. am crezut că de atâta singurătate a înnebunit. Peste o săptămână a început să mă care pe la ambasade în vederea obţinerii de vize.

Am început să-l cred şi să sper. El îşi făcea planuri de călătorie cu feribotul, trenul, autobuzul şi cazare la hotel, bineînţeles. Informându-ne ne-am dat seama că nu aveam bani destui. În plus, eu, când mă gândeam la gări vedeam nişte locuri afumate, aglomerate, triste şi murdare iar noi, târând bagaje, necunoscând limba, orientându-ne cu greu, pe ploaie eventual. (Peste 20 de ani abia am văzut ce frumuseţe de gări avea lumea occidentală!) L-am rugat să caute orice mijloc, fie şi o căruţă cu coviltir, numai să nu rătăcim ca nişte copii părăsiţi. Pentru că “afară” totul este posibil, Michel a cumpărat o maşinuţă mică, albă, veche dar bună, de la un alt român (un Renault 4). Gările s-au exclus. A mai rămas dormitul. Bacheta din spate a maşinii era mobila. Ne-a venit ideea să amenajăm un fel de pat şi, cu un mare burete, aşternuturi, aragaz de voiaj, cutie cu minimum de veselă şi ceva provizii, ne puteam preface că avem o rulotă cu un singur mare neajuns – pe timpul nopţii maşina nu se putea închide, portiera din spate rămânea ridicată, altfel nu încăpeam! Nu aveam de ales aşa că am pornit  – cu Dumnezeu înainte!

Nopţi în Maroc

În prima seară, în Maroc, am trecut de vameşii care ne-au explicat că nu putem intra cu proviziile de benzină şi ni le-am schimbat, la indicaţiile lor preţioase, cu nişte cutii de suc de portocale la un magazin prăpădit. În plus,  am fost avertizaţi de un omuleţ că era riscant să lăsăm maşina în stradă şi am dus-o într-un garaj. De rămas în ea, nici vorbă!

Am găsit un hotel rezonabil la prima vedere; la a doua, trăgând perdeaua de la duş, am deranjat o armată de gândaci roşii, alunecoşi şi foarte rapizi. Alergând la proprietar cu reclamaţia, am primit un răspuns zdrobitor! “Oh, doamnă, la noi gândacii sunt ca rândunelele!”. Ni s-a oferit totuşi un spray şi am jurat că nu vom repeta această experienţă, cu hotelul adică. La Fes am căutat camping. Momentul culcării era destul de complicat; mai întâi ne spălăm, pregăteam cina, strângeam totul, aşezam toate bagajele ca să obţinem o platformă din ele şi “îmbrăcam”  ferestrele ca să ne protejăm intimitatea pe laterale căci portiera din spate rămânea ridicată (cu noi la vedere!). Dacă o lăsam nu mai încăpeam. Din această cauză am trăit un timp cu sentimentul odios că dacă îi venea cuiva ideea să ne gâdile la tălpi în timpul nopţii, ar fi putut-o face cu uşurinţă.

Numai că, plin de tineri, campingul nu părea destinat odihnei – unii urlau, alţii făceau baie în piscină, unii ascultau muzică, alţii cântau. Un violonist a dat un concert, trezind în mine gânduri criminale de care nu mă ştiam capabilă. Am avut un somn chinuit, plin de coşmaruri.

La malul oceanului

Aproape de Ceuta se lăsase seara şi nu apăruse niciun loc de dormit aşa că, la primul semn de camping, ne-am repezit să intrăm. De fapt, acolo urma să fie ceva de genul acesta. Pe moment era un butic închis, şase corturi, plajă, oceanul şi un rău, lipsa grupului sanitar. Cât mai era un pic de lumină am mers până la ocean pe nisipul plin cu scoici groase. Valurile vuiau ameninţător şi sumbru. După o cină copioasă compusă din suc de portocale cu pâine, ne-am pregătit de culcare. Tufele de pe malul unui râuleţ erau singurele locuri unde putea să meargă regele singur. Deci, m-am dus să  “chibzuiesc”. Am pornit cu strângere de inimă. Mai întâi  m-am speriat de greieri. Nici foşnetele suspecte ale burienilor, în beznă, nu erau deloc îmbietoare. Era briza sau un şarpe? Ce să mai vorbim de fleosc-ul broaştelor! Mi-a stat inima în loc până când mi-am dat seama ce vrea să zică acel plescăit! De-a dreptul înspăimântător! Chiar dacă totul îmi era potrivnic ceva mai puternic decât frică mă mâna înainte, expediţia nu putea fi amânată. M-am băgat în buruieni, nu prea adânc, cu inima ticăind de îngrijorare. Când mi-am început “activitatea” cu gândul că, oricum lei sau tigri nu pot fi pe acolo şi bine măcar că era un loc ferit de vizibilitate, am avut o surpriza colosală, m-am trezit luminată “giorno”!

Michel avea geniala idee să îşi verifice farurile, tuburile lor de lumină ţâşnind spre mine, interminent,  vizându-mă direct şi statornic, vedetă într-o scenă grotescă sau evadat dintr-o închisoare, prins asupra faptului. Oricum, se ştie, nu mă puteam mişca, precum în jocul “statuile”. Nici striga la el să înceteze, căci aş fi atras atenţia. Cât aş fi dorit să fiu Degeţica! M-am micşorat numai, cât am putut, ruşinată foarte la gândul ridicolului situaţiei şi “binecuvântând” farurile în cauză. Întorcându-mă la maşină am aflat că Michel nu mă văzuse; aceasta nu era o consolare căci şi acasă se uită în frigider, sau dulap, sau şifonier şi se întâmplă să nu vadă lucruri din prim plan chiar! Am sperat totuşi că dacă Michel nu mă văzuse, nici altcineva nu fuse. Ne-am băgat în maşină încercând să dormim în ciuda ţânţarilor care începuseră se ne dea târcoale. Nu după mult timp, m-au trezit nişte zdruncinături; Michel se scărpina în somn, muşcat aprig de ţânţari. Am observat atunci că, la intervale regulate, se auzeau valuri bubuind foarte aproape, însoţite de rafale de vânt care zgâlţâiau maşina ca pe o jucărie. Pe o limbă de pământ, între ocean şi rău, în întuneric, m-am văzut înecată, plutind pe o apă înspumată. În 1975 nu numai că văzusem ci şi fusesem victima inundaţiilor din Bărăgan. Urletul apei mi-a amintit de acele zile grele. L-am trezit pe Michel rugându-l să ne sculăm şi să plecăm. Nici gând! Era foarte obosit.

Am rămas trează; timpul a trecut cu greu până în zori când nisipul era ud, în vecinătatea noastră, oceanul era la locul lui, calm, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat iar noi ne-am continuat drumul. Fusese mareea!

Pentru episodul următor vă păstrez două nopţi în Europa.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!