1984 – Nopţi în cea mai mică maşină (II)

1984 – Nopţi în cea mai mică maşină (II)

Dacă data trecută v-am povestit câteva nopţi în Africa, acum voi continua cu două nopţi în Europa, unde ar fi trebuit să fie mai simplu…

Civilizaţia, liniştea şi siguranţa campingurilor din Europa ne-au ajutat să ne odihnim în maşină şi  câteodată să descoperim că era chiar mai bine în ea decât într-un cort.

O noapte la Versailles

După vizitarea castelului, ne-am aşezat în camping umărind cu un ochi norii ameninţători şi cu altul aragazul de voiaj pe care ne pregăteam masa; cerul era gri – violet închis. Dacă începea ploaia adio papa! Ne-am grăbit şi exact când am terminat de înghiţit, o ploaie huruitoare s-a trântit peste noi. În câteva clipe torente de apă şi noroi au început să alerge pe potecile denivelate de sub copacii bătrâni, măturând tot ce găseau în cale, inclusiv corturi şi terfelindu-ne vasele abandonate sub un copac. Turiştii ieşeau că şoarecii îmbrăcaţi sau nu prea, adăpostindu-se sub coroanele arborilor. Noi, urcaţi imediat în maşinuţă, nu am avut deloc de suferit. Ne-am împletit cozile, de satisfacţie, ca pisicile siameze ale mătuşii din Doamna şi Vagabondul, fiind şi noi o dată deasupra celorlalţi.

În camping iugoslav

Într-o târzie seară iugoslavă ne-am oprit într-un camping şi nu am observat că ne-am aşezat maşina lângă un mic iaz. Ne-am pregătit culcuşul care implica întinderea a trei bureţi (l-am secţionat pe cel iniţial ca să încapă rulat peste bagaje). Aveam astfel un pat comod cu pernuţe, cearceafuri şi păturică. Sigur că ne aranjam maşina cu spatele spre un pom, gard sau zid, ca să ne protejeze vizual căci am mai spus, rămânea deschisă; ne-am bazat pe civilizaţia campingarilor europeni şi nu am avut probleme. După tot ritualul ne-am culcat. După puţin timp, o haită flamanda de ţânţari s-a repezit asupra noastră. În peregrinările noastre prin campingurile europene admirasem cu jind toate modelele şi mărimile de rulote; în acea noapte jindul meu s-a transformat progresiv în invidie şi ură căci nu ne puteam închide maşina, deci, nu puteam opri ţânţarii să intre.

Simplă ură nu rezolva nimic aşa că, am început a ne plezni energic deşi moţăiam deja, la începutul atacului. Inutil! Ţânţarii veneau tot mai mulţi, nesimţitori la mişcările noastre. Exasperată, mi-am amintit de un mijloc primitiv de a alunga aceste fiare minuscule atât de duşmănoase – fumul!  Dar, din ce să fumegăm? Nu aveam nimic în plus prin bagajele noastre. Nu rămânea decât să sacrificăm ceva. Victima  putea fi un şervet de bucătărie din cutia de vase numai că respectiva cutie, era bine aşezată sub noi, cam pe la millocul patului improvizat. Cu mare chin ridic, împing, trag în forţă şi scot obiectul în cauză, aşezând pe pipăite, totul la loc. Spaţiul era atât de strâmt… Acesta era planul A, îndeplinit cu succes. Ne întrebam apoi: pe ce punem şervetul, ca să îi dăm foc? Întrebarea întrebărilor!

Din disperare am o iluminare şi iată planul B: am putea arde şervetul pe unicul obiect de metal disponibil – un capac! Unde este el? În sus numita cutie descoperită şi pusă la loc, anterior. O iau de la capăt, ridic, împing, bâjbâi, că doar nu era chiar la îndemână iar obiectul nu era flexibil. Şervetul cedase cu uşurinţă, moale fiind, capacul nu se lăsa; lupta fu îndârjită, eu acţionând ghemuită şi pişcată intens în continuare.

În sfârşit, i-am dat foc pe capacul de aluminiu.

Culmea era că nu pusesem camuflajul, pe părţi, adică pânzuţele albe (maşina era tot albă şi astfel semănam cu Salvarea!). Eram „la vedere”!

Simţind fumul trei rulote din imediata noastră apropiere s-au trezit şi mai mulţi ochi au privit stupefiaţi  doi oameni care, sprijiniţi într-un cot ardeau mocnit ceva pe nuseştiece imaginându-şi, cred, că vedeau eventual un ritual al vreunui trib ciudat. Noaptea a trecut cu greu.

A doua zi am intrat în România. Ne-au întâmpinat băliguţele de pe şosea, nu am putut alimenta cu benzină decât cu ultimii dolari căci maşina avea număr străin, la vama sărăcăcioasă erau nişte toalete de nemirosit. Scurta noastră evadare din comunismul anilor 80 se încheia aici.

Epilog

Nu a fost uşor dar nici prea greu. Am trecut atunci prin Maroc, Spania, Franţa, Anglia, Elveţia, Italia, Iugoslavia.  Am rămas nu numai cu amintiri de neuitat ci şi cu un microb care ne-a acaparat definitiv: călătoriile. Am deschis un nou capitol în viaţa noastră iar acum, privind în urmă, ne simţim foarte bogaţi deşi am renunţat la multe pentru a vedea altă lume!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.