Englezii şi mâncarea lor – atunci şi acum – în Londra sau nu (3)

Englezii şi mâncarea lor – atunci şi acum – în Londra sau nu (3)

Apăi dragii moşului, pardon, ai babei, am ajuns şi la acel moment culminant în povestea mâncării la englezi, la ce au ei bun de mâncare căci, după cum îi spuneam lui Ionuţ Rotaru, nu-i dracul chiar atât de negru şi, nu, nu mă refer la fish and chips.

Dacă ar fi după mine, aş zice că fish and chips este cea mai mare nenorocire de pe faţa pământului. Şi teroarea zilelor mele de vineri din Anglia. Ajunsesem în asemenea hal încât muncitorii englezi făceau mişto de mine în fiecare vineri când, la prânz, se servea invariabil fish and chips. Adică, o bucată de peşte alb prăjit într-un fel de pane, în foarte mult ulei, care ajungea ca o pastă grasă şi extrem de scârboasă, servită pe nişte cartofi complet fără gust şi cu o constistenţă de carton. Brrrr…..

Sursă: Andrew Dunn, licenţă Wikimedia Commons.

Am gustat în prima vineri şi o dată mi-a fost de ajuns ca să urăsc toate speciile de peşti din lumea asta şi să-i blagoslovesc pe englezi în toate limbile pământului dar mai ales în engleză ca să ştie şi ei. Iar ei, dragii de ei, se distrau copios pe seama mea – veneau pe rând, câte unul la o jumătate de oră, zâmbind cu gura până la urechi, spunând doar un cuvânt – Friday…. E adevărat că tot ei veneau pe urmă cu ciocolată şi mere ca să nu mor naibii de foame, căci acolo nici alternativa salatelor nu era una viabilă, acestea fiind nişte foi chioare de verzituri fără sare, fără piper, fără dressing, dar mai ales fără Dumnezeu.

Mai grav era că acest „încântător” şi „unic” fel (mă refer evident la fish and chips) era practic singurul miros de mâncare de pe stradă în Londra. Mărturisesc umil, cu riscul de a mă trezi hulită de iubitorii de peşte, că eu nu mă omor oricum după carnea de peşte (acu’ să nu credeţi că refuz un calcanaş, un sturion sau vreo scrumbie fragedă în pergament la cuptor). Măi dragilor, după experienţa engleză, nici c-am pus gura pe peşte vreme de vreo câţiva ani. Şi-acum mă cutremur când îmi revine în nări mirosul caracteristic de care nu scapi nici acum pe străzile Londrei  – dar parcă s-a mai rărit un picuţ.

Hai că v-am ţinut suficient în suspans. Ce au au englezii bun? Cum ce? Plăcintele lor cu carne care zău că sunt geniale! Şi nu, nu e vorba numai de plăcinta cu rinichi (care de altfel mie-mi place foarte tare – dar nu toată lumea mănâncă rinichi).


Sursă: Hellahulla, licenta GNU Free Documentation License, Creative Commons.

Eu am mâncat o astfel de plăcintă de carne care era un amestec de carne de vită cu cartofi, ceapă, ciuperci şi condimente, acoperit cu cocă într-un bol de lut, evident la cuptor. Un fel de mâncare destul de greu, dar nu mai greu ca felurile noastre tradiţionale. Cu o bere bună a mers de minune. E adevărat că la sfârşit, stomacul meu luase atât de mult din spaţiul plămânilor încât cu greu m-am ridicat de la masă, gâfâind uşor şi constant şi cu ochii deja grei, dar nu de la bere, ci de mulţumire.

Unde s-a întâmplat chestia asta? În Covent Garden la The Marquess of Anglesey.

Şi ca să fie mulţumirea deplină, am intrat într-un magazin din Covent Garden pentru copii (de fapt pentru fetiţe) unde am cumpărat diverse fleacuri pentru diverse copiluţe de acasă şi n-am rezistat şi mi-am cumpărat şi eu o superbitate de umbrelă verde praz cu cap şi lăbuţe de pisică. Vreţi s-o vedeţi? Bine, da’ nu azi….

Un alt exemplu de un fel de mâncare englezesc bun? Wellington beef – vita învelită in duxelles (amestec de ciuperci, ceapă şi ierburi) în pate şi o foaie de cocă. Reţetă aici.

În această zonă a plăcintelor, au foarte multe variante care de care mai gustoase în tot regatul.

Dacă mergeţi prin Londra şi vreţi totuşi o gamă mai internaţională de mâncare, încercaţi reţeaua Little Bay restaurants cu preţuri rezonabile şi în plus cu muzică live (mai ales pentru iubitorii de operă).

Au 4 locaţii în Londra şi una în Brighton şi au tot felul de reduceri, de pildă până la ora 5 p.m. preţurile sunt cu aproximativ 1,5 lire mai mici. Sunt deschise de la ora 12 la prânz până la 12 noaptea (mai puţin duminica, când se închid la 11 seara).

Sau puteţi încerca reţeaua de Irish pubs O’Neills.

Şi dacă vă plac duciurile, nu rataţi reţeaua de patiserii Ottolenghi creată de un evreu şi un palestinian care au de altfel şi un restaurant Nopi. Ştiu, deja am intrat pe alte tărâmuri culinare, dar asta cred că a şi salvat Londra – invazia bucătăriei internaţionale care face ca Londra să fie, acum, oraşul perfect!

O informaţie care poate fi utilă: mâncarea la pachet e mai ieftină în Londra pentru că nu are TVA.

Londra este oraşul adoptat de Anca, în răspuns la campania noastră de adopţii.

Traducător la bază cu actoria în suflet, Anca, zisă Akafix, a găsit în călătorii o îmbinare a multor dorinţe şi pasiuni şi cocheteaza cu scrisul pe blogul ei şi pe la prieteni, cu gândul şi inima la minunile lumii şi la oamenii săi.