Îţi asculţi cu adevărat copilul?

– Mamiiiii, mă doareeeee, m-am lovit rău la degeţel! strigă copilul smiorcăindu-se.

Tu te uiţi, vezi că nu are mai nimic şi încerci să îl linişteşti:

– Nu-i nimic mami, e doar o zgârietură mică, hai nu te mai comporta ca un bebeluş, o sa vezi că trece repede!

Tu crezi că faci bine ceea ce faci, dorind să îl ajuţi să depăşească momentul. El oare ce crede? Se simte înţeles? Se simte oare ascultat? La Trainingul Părinţilor Eficace am aflat că nu şi am înţeles şi de ce. Aşa cum am văzut cât de important este modul în care comunicăm cu cel mic, dacă ştim să îl ascultăm sau nu. Se cheamă ascultare activă şi voi încerca, “cu cuvintele mele”, să vă explic ce înseamnă.

Premiza este simplă. Noi, ca părinţi, ne plângem că cei mici nu ne ascultă. Când ne aflăm într-o călătorie simţim lucrul acesta şi mai acut, în special în momentele în care vrem să ne grăbim ca să ajungem într-un anumit punct la o anumită oră, când vrem să evităm problemele şi micile accidente, iar copilul pare să le caute cu lumânarea, făcând mereu opusul a ceea ce am încercat noi să impunem şi aşa mai departe, sunt sigură că ştiţi voi despre ce vorbesc. Ne înfuriem şi nu observăm că nici noi nu ştim să ascultăm. Exemplul de mai sus e poate cel mai banal şi cel mai clar, chiar dacă nu la o primă vedere. A nu accepta durerea şi a încerca să o minimizezi (“nu-i nimic”), a ridiculiza copilul (te porţi ca un bebeluş!), a încerca să impui propria experienţă (“o să vezi că trece repede”) toate nu sunt decât modalităţi de a arăta că nu înţelegi ce spune cel mic, că nu îi acorzi încredere, că nu accepţi slăbiciunea sau suferinţa lui. Se numesc bariere de comunicare şi nu sunt singurele. Alături de ele se mai adaugă ordinele pe care le dăm deseori copilului, avertizările şi ameninţările, predicile şi lecţiile moralizatoare, învinovăţirile, propriile concluzii sau analize, interogatoriile. Ba mai mult, laudele, consolările şi încercările de a distrage atenţia sunt de asemenea tactici pe care noi le folosim des, dar care, la rândul lor, nu dovedesc faptul că auzim cu adevărat problema copilului şi nici că îl acceptăm aşa cum e. E foarte mult de spus şi nu pot eu să acopăr tot acest subiect vast, dar ceea ce pot garanta este că ascultarea activă este unul dintre cele mai importante instrumente pe care le puteţi folosi pentru a afla ce e cu adevărat în sufletul copilului vostru, pentru a vă apropia de el şi pentru a avea o relaţie în care el să aibă încrederea că, dacă îşi va exprima adevăratele sentimente, va fi cu adevărat auzit.

Când asculţi un copil încetezi să îţi asumi problema lui, să îţi dai cu părerea sau să încerci să găseşti tu soluţii în locul lui. “Ascultarea activă facilitează rezolvarea problemei de către copil. Se ştie că oamenii reuşesc să rezolve o problemă mult mai uşor atunci când pot să vorbească despre ea decât atunci când sunt nevoiţi să o ţină în sine” (Thomas Gordon). În ascultarea activă confirmi sau decodifici ceea ce spune interlocutorul (“te doare rău!”) şi îl laşi să îşi spună oful până la capăt. Vă voi da un exemplu din propria experienţă.

Într-o bună zi LumeaMică s-a speriat din cauza faptului că bunica a altoit căţelul pentru o poznă de-a acestuia. Câinele a scheunat puţin după care şi-a văzut de joacă, LumeaMică a continuat să bocească. Nu am încercat să îi demonstrez că nu are de ce să plângă şi o să vă redau mai jos dialogul:

– Eşti supărată că bunica a lovit căţelul.

– Da, sunt foarte supărată, m-am speriat.

– Te-ai speriat când ai auzit cum scheuna.

– Da, şi nu pot sa o sufăr pe bunica, cum a putut să dea aşa!

– Simţi că nu o poţi ierta pe bunica pentru ceea ce a făcut.

– Da. Nu trebuia să facă aşa ceva.

– Ţi se pare că a fost nedreaptă cu căţelul.

– Da, aşa e. Şi aş vrea să îţi mai spun ceva.

– Spune, te ascult.

– Mai ştii când ţi-am spus că am cântat la cor o melodie şi m-au aplaudat toţi copiii şi mi-au strigat bis?

– Da, mai ştiu.

– Am minţit, nu a fost aşa, am vrut doar să mă laud.

– Aşa…

– Şi mai ştii când am spus că nu-mi găsesc caietul de pian? Nu ţi l-am arătat pentru că nu voiam să vezi că am mai mult de exersat decât îţi spusesem.

– Ţi se pare că ai prea mult de exersat

– Nu neapărat, dar tu îmi spui că nu mă uit la desene până nu exersez.

– Şi de aceea îmi spui că ai mai puţin, ca să termini mai repede.

– Da, aşa am făcut. Uite, dacă tu ai fi de acord să mă laşi să exersez puţin, să fac o pauză de desene şi apoi să mai exersez din nou…

– Ai vrea să facem aşa.

– Da. Îmi pare rau că te-am minţit. Eşti supărată pe mine?

După cum vedeţi, pornind de la o problemă punctuală pe care o avea şi simţindu-se înţeleasă, LumeaMică a început să scoată din arhivă şi alte probleme care o apăsau şi despre care nu avusese curajul să vorbească până atunci. Ba mai mult, a oferit singură o soluţie la problema pe care o avea. Bineînţeles că am acceptat totul fără scandal sau pedepse, bucurându-mă că a avut curajul să se deschidă în faţa mea. Şi lucrul acesta se poate întâmpla frecvent, dacă nu blochez comunicarea cu una dintre barierele de care am povestit mai sus.

Bineînţeles că nu poţi oricând şi oricum să faci ascultare activă. Am găsit aici un articol relevant despre atitudinile necesare atunci când folosim cu adevărat ascultarea activă.

Închei cu un alt paragraf din Gordon, o concluzie bună la cele de mai sus:

“Când părinţii se plâng că odraslele lor nu vorbesc acasă despre probleme serioase, se pare că, de fapt, asemenea probleme au fost scoase la iveală prin tatonări şi ezitări de către copiii lor, dar părinţii au intrat în aeleaşi rutine tradiţionale: admonestând, predicând, moralizând, învăţând, evaluând, judecând, fiind sarcastici sau divagând. Cu încetul, prin urmare, copiii au început să tragă cortina în faţa părinţilor, cortină care va separa pentru totdeauna minţile acestora de minţile copiilor. Nu e de mirare că există asemenea alienare între părinţi şi copiii. A devenit prevalentă în multe familii deoarece părinţii nu ascultă – ei predau şi corectează şi depreciază şi ridiculizează mesajele pe care le aud venind dinspre minţile aflate în curs de dezvoltare ale propriilor copiii”.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.