M-am fiert la Placebo

M-am fiert la Placebo

Eu sunt omul plăcerilor simple. D-astea gen:  cântă muzica, sunt high; bem bere – ne răcorim; mâncăm, etc,  de-astea de-ale simţurilor adică…

În plus, poate c-am mai zis, poate că nu, eu îs un om deosebit de norocos. Sau cel puţin aşa îmi place să îmi etichetez diversele întâmplări, dar sigur aşa mi se pare când ajung la vreun concert de la vreo formaţie al cărui nume îl scrijeleam pe bănci la şcoală sau când îmi cântă vreun mare nume pe care îl idolatrizează milioane. Şi mai ales când netam nesam primesc şi bilet la vreun concert din ăsta. Ca şi acum.

Da, Îmi cântă, pentru că oamenii ăia au venit să-mi cânte mie (bine, hai, şi celor câteva mii care mai sunt pe lângă mine, dar nu mă deranjează, pot să asculte şi ei).

Acest preambul fiind stabilit, hai să vedem cum s-a desfăşurat de fapt concertul Placebo pentru mine.

Am început în forţă cu un rookie mistake* , respectiv m-am înfiinţat pe stadion la orele 19 trecute fix… Căldură mare monşer.  (Apropo. Paranteză: Cine naiba a fost ăla care a stabilit că roackerii se îmbracă în negru??? Altă culoare sau non-culoare nu se putea? Un crem, de exemplu?! De ce mă, de ce?)
Nu cred că am prins vreodată până acuma un concert de la deschidere, în toate tonele de concerte la care am fost vreodată.  Adică l-am ascultat şi pe Matei de la Guerrilla, i-am auzit şi pe Grimus (or cântat bine). Cât de cald era mi-e greu să îţi descriu. Măcar stăteam pe iarbă, ăsta a fost un mare plus, şi nu mai era soare.

Să iau nişte bere să mă răcoresc. Iau. Două, mai mici. Alea au fost norocoase, că la a treia am făcut hidromasaj în mulţimea de oameni care se adunase la cele câteva tonete care dădeau beri poporului însetat. Cam toată lumea s-a plâns de partea asta cu organizarea: cozile la jetoane deveniseră enorme, la bere nu era coadă ci o masă informă de popor ud de transpiraţie şi însetat, iar de mâncare… ioc. ( De ce să vrei mă mâncare la concert? D-aia, că poate ai venit direct de la muncă, ai băut două beri pe căldură care te-au cam ameţit şi ar fi fost bine să le domoleşti cu ceva…. Ei, nu. Ai venit la concert nu la haleală, fir-aţi voi să fiţi de nemâncaţi).

N-am mai mâncat.

Am stat în căldură în continuare, la un moment dat întinsă pe iarbă, mi-a făcut cineva o poză, am schimbat zece cuvinte, mi-a mai făcut cineva o poză (pe asta am găsit-o pe facebook a doua zi).

Dacă ţi se pare că tărăgănez şi nu ajung la esenţial e pentru că exact asta fac, pentru că asta făceam şi acolo, cred că am stat vreo 2-3 ore până a început concertul pentru care venisem.

Ştiu că pe băieţii ăştia i-am mai văzut, dar jur că habar n-am de câte ori. O dată sigur a fost la Sziget  (mai fac o paranteză şi dup-aia gata: vezi că festivalul e în plină desfăşurare. Poate ajungi, că eu nu merg anul ăsta. O să aflu sigur veşti de la Cezar despre cum a fost….)

Dar ştiu şi că sunt una dintre formaţiile pe care le pot vedea ori de câte ori că nu o să mă plictisesc.

Au început într-un final. Am auzit o grămadă de cântece pe care le am în urechi aproape zilnic, am auzit Every you and Every me, am cântat, am fredonat, am zbierat, am dansat (bâţâit), am fremătat, şi am zâmbit larg tot concertul având ideea asta în cap: da bă, sunt un om norocos.

La Battle for the Sun, la intro, s-a zbârlit părul pe….mânuţă.  Au mai cântat: Special Needs, For What It’s Worth, Song to Say Goodbye, The Bitter End, Running Up That Hill (ah-ah-ah), şamd.

Am rămas cumva neterminată când au plecat, aş mai fi ascultat. Dar ştii care-i vorba „always leave them wanting more”. Adică să ne lase dorindu-ne mai mult. Aşa au făcut. Probabil de-aia, dacă mai prind concert cu ei, mai merg.

Până atunci, sau până la RHCP la care ştiu că merg, că am bilet, te las cu cuvintele lui Brian (le zicea ălora care se uită la concert prin ecranul unei camere sau al telefonului):

„I hate to break it to you guys but the moment is now and nothing is going to bring it back!” **

______________________________________________________

* greşeală de începător
** Îmi pare rău să vă anunţ băieţi, dar momentul este acum şi nimic nu o să-l mai aducă înapoi.

Mulţumim pentru acceptul de a ne “împrumuta” fotografii, Metalhead!

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.