Caii sălbatici ai sentimentelor noastre

Caii sălbatici ai sentimentelor noastre

În Puterea, o carte scrisă de Rhonda Byrne, există la un moment dat un întreg capitol dedicat sentimentelor, iar acolo vei întâlni o interesantă imagine metaforică a sentimentelor negative: „am ajuns să îmi imaginez sentimentele negative ca pe nişte cai sălbatici. Astfel, există un cal al mâniei, unul al resentimentelor, unul al acuzaţiilor, unul al stării de spirit morocănoase, unul al iritării etc. Împreună, ei alcătuiesc un întreg staul cu cai sălbatici. Astfel, ori de câte ori mă simt dezamăgită dintr-un motiv sau altul, mă întreb singură: «De ce te-ai urcat pe calul dezamăgirii? Dă-te jos de pe el chiar acum, căci nu-l vei putea controla şi te va duce către o dezamăgire şi mai mare. Nu cred că îţi doreşti acest lucru.» Această imagine metaforică mă ajută să înţeleg că, dacă m-am urcat singură pe un cal sălbatic, la fel de bine pot să mă dau jos de pe el.”

Mi-a plăcut acest mod de a vizualiza un sentiment, voi încerca să aplic metoda de fiecare dată când mă voi afla la limita furiei, enervării sau alte manifestări complet inutile. Cu toate acestea, aş vrea să merg puţin mai departe şi să fac dreptate cailor, pe care îi iubesc atât de mult. Da, din punctul meu de vedere calul nu este niciodată cu adevărat îmblânzit. Nu spun că nu învaţă, nu spun că nu poate fi blând, ascultător sau loial, dar am senzaţia că, dincolo de orice formă de dresaj, el rămâne un animal sălbatic. Încerc de mult timp să înţeleg caii, dar nu reuşesc, probabil pentru că stau prea puţin în preajma lor şi nu sunt suficient de perseverentă. Cert este că, de fiecare dată când mă aflu pe lângă un cal sau chiar pe un cal, mă încearcă în aceeaşi măsură bucuria şi teama, admiraţia şi confuzia. Ţi-am mai povestit eu despre dragostea mea cu năbădăi.

Dar nu pot asocia calului, fie el sălbatic sau dresat, numai sentimentele negative. Pentru mine există un cal al entuziasmului, un cal al bucuriei, un cal al spontaneităţii, un cal pentru fiecare trăire frumoasă sau pasiune pe care o am. Energia pe care o are, trapul elegant sau galopul său puternic, toate pot fi la fel de bine asociate cu stări de spirit absolut minunate. În total rezultă o herghelie de sentimente şi trăiri frumoase! Aceştia sunt caii pe care, de asemenea, te poţi urca singur şi de pe care ar fi bine să nu mai cobori decât pentru odihnă, pentru momentele tale necesare de pace.

Paragraful pe care l-am găsit în carte mi-a amintit de spectacolul pe care am avut ocazia să îl văd acum doi ani, la Chambord, uriaşul palat de pe Valea Loirei.

Chambord_Cai_0221

Cu numai o zi înainte alesesem să mergem la demonstraţia celebrei şcoli de la Saumur, Le Cadre Noir, în loc să vizităm oraşul sau să vedem castelul de acolo. Mergând înapoi spre Paris, am oprit la Chambord, unde, din nou, am ratat castelul de dragul unui alt show, cu tentă medievală şi cascadorii grozave.

Spectacolul de la Chambord a avut toate ingredientele pentru a ne face să uităm de ziua ploioasă şi mohorâtă. A avut poveste, intrigă, lupte între cavaleri sau elemente de surpriză şi interacţiune cu publicul, dar pe mine m-a impresionat mai ales prin măiestria călăreţilor, capabili să depăşească legile echilibrului şi… forţa vulcanică a cailor. M-am simţit ca în poveştile în care calul mânca jar şi asta nu datorită flăcărilor care au făcut parte din scenariu, ci datorită neliniştii şi energiei care clocoteau în venele acestor viguroase animale. Parcă frigea pământul sub copite, aşa tropăiau, parcă erau săgeţi aprige într-un arc prea întins, nerăbdători să-şi primească comanda de galop. Şi când comanda venea, izbucneau într-o alergare frenetică, moment în care cascadorii-cavaleri parcă levitau sau zburau pe lângă şa, în posturi şi mişcări incredibile, regizând căderi controlate sau aparenţa unor trupuri târâte pe lângă cal.

Chambord_Cai_0127

Bravo! (cu accent pe „a”).

Oare cât de greu ne-ar fi nouă, celor „neantrenaţi”, să învăţăm să ne strunim la fel de bine propriile sentimente, să ne lăsăm purtaţi de energia celor bune fără să ne întrebăm: „dar dacă voi cădea?”, să ştim să le acceptăm pe cele rele fără să le permitem să ne domine, să fim regizorii celui mai frumos spectacol care e chiar viaţa noastră? Oare e chiar aşa de greu?

Îţi dăruiesc, în final, imagini de la show şi melodia mea de suflet:
Tina – The Best

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.