204,3 kilograme

204,3 kilograme

LumeaMare e un blog pe care vorbim despre călătorii şi timp personal, despre felul în care credem noi că merită să ne păstrăm un timp liber pentru a ne îngriji de pasiunile şi nevoile noastre. Pe LumeaMare avem chiar şi o categorie numită Sport şi sănătate, în care am strecurat ieşiri şi călătorii pe bicicletă sau vizite de relaxare la băi termale. Slăbuţ. Ne trebuie ceva mai consistent şi mai motivant. Şi cum vine iarna şi stăm şi noi puţin mai liniştiţi pe la casele noastre, ne-am gândit că e momentul să punem ceva cărniţă pe categoria asta şi să dăm ceva slăninuţă de pe noi. Să concepem un proiect personal ce oate deveni un proiect colectiv, un imbold la acţiune care să însemne într-adevăr ceva pentru sănătatea noastră, fizică şi… mentală. Doamnele ştiu de ce.

Ne-am propus să slăbim. Public şi în echipă. Eu fără nicio jenă, dar cu ceva emoţii, Ina stresată că va trebui să se ţină de un program, Lorena puţin timorată de declaraţia asta publică, dar intrând totuşi în joc. Ne e teamă de eşec? Sigur că ne e. Dar sperăm să ne susţinem, pardon, împingem una pe alta şi să nu ne dăm bătute până când nu ne atingem obiectivele. Încurajarea sau critica ta va conta enorm şi pân’ la primul fir al ierbii sper să reuşim să scoatem zânele din noi. Vorba Inei (luată la rândul ei de pe net): în mine stă o tipă slabă ce zbiară să iasă, iar eu îi înfund gura cu ciocolată. NU, nu se va întâmpla aşa, ne va fi jenă de tine 🙂

 

Eu am început deja să alerg, din momentul în care am trecut pragul celor 40 de ani şi mi-am dat seama că nu mai pot amâna, că subiectul sănătate ar trebui să mă intereseze cu prioritate, dacă doresc să pot călători la fel de mult şi peste încă 40 de ani. Am început cu foarte puţin, am evoluat încet, a trebuit să slăbesc ritmul zilnic la o zi da, o zi nu, după ce mi s-au instalat nişte dureri destul de neplăcute în şolduri, am combinat cu gimnastică în zilele de pauză. M-am ţinut şi când am plecat de acasă, în călătorii, atât cât s-a putut. M-am trezit foarte devreme în aproape fiecare zi, ceea ce e mare lucru pentru mine. Dar nu te aştepta că am slăbit vreun gram. Dimpotrivă, la început mi-am dat seama că mi-a crescut periculos de mult pofta de mâncare. Acum parcă m-am mai obişnuit. Cu Alex şi minunăţiile pe care le găteşte încă nu mă pot obişnui. (Dar poate că-l corupem şi pe el, până la urmă. Poate ne învaţă cum să gătim delicios şi dietetic.) Mai mult de atât, cu frigul de afară şi dimineţile astea întunecate, simt că mă învăluie un aer de abandon, aşa că trebuie să îmi asum o sarcină publică pentru a nu mă face de râs şi a completa activităţile sportive cu un regim alimentar care să mă ajute totuşi să scap de ceea ce duc în plus pe mine de un amar de vreme. Vreo 10 kilograme mai precis.

Mă ştii dar asta sunt eu acum, punctul de plecare. Imaginea asta se va schimba, îţi promit. Deşi va fi greu, am constatat pe propria piele ce greu dispare un kilogram după 40 de ani, parcă-i lipit acolo pentru posteritate. Sau pe posterior. Depinde.

DSC03296

_DSC9267

Alături de mine sunt Ina şi Lorena, fiecare cu problemele ei de timp sau voinţă, fiecare cu ţinta şi ambiţia ei.

Ina a scris un text lung, dar n-am tăiat nimic pentru că merită să-l citeşti, Pe tot:

„De când mă știu vreau să fiu cu 5 kile mai slabă. Cred că m-am născut, m-am uitat la mama, de pe la vreo 3.800 cât (cred că) aveam atunci, și i-am zis: de ce nu m-ai făcut mă cu 5 kile mai slabă?

În virtutea acestei dorințe, pe la vreo 13 ani m-am apucat de sport, și m-am ținut până la 19, când am fugit de acasă. (Aoleu, cu fugitul am o problemă, revin imediat asupra ei). Nu mai știu dacă la vârsta respectivă mă interesau kilogramele, dar a fost singurul sport care m-a motivat și m-a ținut interesată aproape șase ani.  Iar alegerea lui a fost făcută în conformitate cu sufletu-mi  delicat de elefant aflat în magazinul de porțelanuri: karate, stilul shotokan.

(Disclaimer:
A. Nu, nu sunt periculoasă.
B. Nu, nu sunt în stare să te bat, au trecut milioane de ani de-atunci, am uitat tot. Și-n plus ni se predica controlul și cumpătarea, nu mardeala.)

Am ales asemenea sport domnișoresc și delicat pentru că așa cum am zis, a fost singurul care m-a prins și m-a ținut motivată cei șase ani. Iar asta știu precis, pentru că înainte de asta mai încercasem:

-Patinatul pe gheață. S-a soldat cu o nefericită încercare de tăiere a gâtului cu lama de la patină, lebădă sinucigașă care eram).

-Înotul: aici am excelat, m-a mutat proful la avansați (recte: unde era apa mai adâncă), nu avea timp să ne supravegheze, că în partea cealaltă i se înecau alții în apă până la genunchi, așa că am excelat… la bălăceală. Nu mai știu câtă vreme. Cert e că acum înot la fel de fericită ca un cățel, și cu exact aceleași mișcări.

-Tenisul de masă. S-a dovedit că sunt incapabilă să sar în lungime, și în plus tot ce necesită coordonarea ochi-mână-minge-bilă mă lasă perplexă: eu nu cred că am sinapsele atât de rapide. Adicătelea, în materie de mingii și bile, sunt ca-n bancul cu lebedele (am ceva cu lebedele azi): ”zboară lebedele-n zare, eu mă uit, ele dispare.

– Mersul pe bicicletă. Aici e grav, am învățat, am rămas fără bicicletă, am și uitat cum e… pentru că între timp mi-am luat motocicletă, iar la bicicletă dacă sucești de manșonul drept nu se întâmplă nimic.

Au mai fost câteva cochetării de-acestea sportive pe parcursul vieții, dar odată ajunsă în București m-am cam transformat în cartof de canapea1 (sau de birou, după caz). Merg la sală cam o dată pe an, câteva zile dintr-o lună, apoi decid că e prea scump, prea greu, n-am timp, n-am pantofii de sport, mai e și frig (în general m-apucă iarna), n-am cu cine să mă îndemn și în general, n-am. N-am nimic altceva decât o sumă zdravănă de scuze.

Așa cum zice și Roxana, treburile, nemișcarea și kilogramele se adună, și deși mă prefac  eu că nu prea mă deranjează, mai acum câteva zile am revăzut o poză cu mine de acum 9 ani și 9 kile mai puțin. Hmm… Mă mai deranjează și când văd că scârțâie dimineața (și mă refer la vreun șold, genunchi, spinare, nu la alte prostii!). În plus, ultimele dăți când am mai slăbit considerabil au fost când mi-am văruit casa și altă dată la o enterocolită. Cum nu-mi propun să repet prea curând niciuna dintre cele de mai sus, trebuie altceva. Mi-e groază să mă gândesc la alergat, mie activitatea asta nu-mi place, pentru că mă lasă fără suflu și fără demnitate, gâfâi și tremur ca o batoză la treierat.

Dar ceva trebuie să fac, mai ales că de fapt cel mai mult îmi doresc să recapăt tonusul pe care îl ai după o activitate fizică prelungită și susținută, tonus despre care totuși  îmi mai aduc aminte cum se simte, deși au trecut vreo două vieți de când am făcut ultima oară ceva activități sportive pentru o perioadă mai lungă de timp.

Ce zici, reușesc?
Cum m-apuc, în plină forță, sau o iau cu binișorul, să nu mă prind ce mi s-a întâmplat?

Semnat: Ina”

 

feet

hai sa slabim

 

Lorena este cea mai activă dintre noi și ne împărtășește dorința de a reuși să dăm jos din surplus 🙂

„Problema asta cu slăbitul este cuiul din talpa oricărei femei. Nu prea am întâlnit până acum multe fete care să nu aibă în vedere să slăbească măcar un kilogram două. Așa și eu. Numai că la mine s-au adunat mai mult de două kilograme și tare aș vrea să le văd duse. Nu prin vreo dietă drastică sau prin înfometare, ci cu sport și mâncat responsabil. Ușor de zis, nu?

Îmi aduc aminte că prin adolescență mă lovise frenezia curelor de slăbire. O înnebunisem pe mama, nu mâncam decât te miri ce și ronțăiam mere mai tot timpul. La școală îmi spuneau „fata cu merele” pentru că eu nu-mi luam niciodată nimic la pachet în afară de mere. Cea mai drastică cură pe care am ținut-o a durat vreo două săptămâni, timp în care am mâncat cantități industriale de pepene și niște fulgi de porumb pe alocuri. Eram în vacanța de vară și voiam musai să fiu mai slabă până la începerea școlii. M-am întâlnit cu o colegă pe stradă care mi-a zis „Ce-i cu tine? Nu mai ai corp!”. Am venit acasă supărată că respectiva colegă nu remarcase că am slăbit. După aia, am aflat de ceaiul verde și de beneficiile sale și de oțetul de mere care topește grăsimile. Nu, nu le-am combinat, au fost două etape diferite. Și povestea poate continua, sunt sigură că și tu ai avut tentativele tale de a scăpa de kilogramele alea care se lipesc de tine și nu se mai dau duse.

De la diete, am trecut la sport. Pe la sfârșitul anilor ’90, în provincie cel puțin, nu existau prea multe săli de sport, așa că fiecare se descurca cum putea. Eu mi-am luat o casetă video cu un program de gimnastică aerobică făcut de Jane Fonda. Și am tot făcut programul ăla până m-am plictisit. Rezultate am avut, dar motivația s-a pierdut pe drum. Apoi, i-am bătut pe-ai mei la cap să-mi cumpere un aparat de fitness, Vogatore Kettler, cu care m-am jucat vreme de un an. După care m-am plictisit și l-am abandonat și pe el. A urmat apoi o perioadă de mers regulat la munte. Am îmbinat utilul cu plăcutul, urcam munții și aveam și condiție fizică. Apoi, la munte am ajuns din ce în ce mai rar, dar măcar am încercat alte forme de mișcare. Într-un final am ajuns la alergat, mers pe bicicletă (am participat și la Prima Evadare și la Surmont MTB Challenge în 2012) și fitness. Îmi place să fac sport, sunt o persoană mobilă, însă nu m-am concentrat suficient de mult pe legătura aia dintre sport și mâncat cum trebuie. Iar în cele ce urmează, tocmai asta intenționez să fac. Un program eficient de antrenament și unul de alimentație ca să dau jos kilogramele ce se țin scai de mine. Să vedem ce-o ieși până la urmă.

Semnat: Lorena

 

Împreună îţi promitem că te ţinem la curent cu progresele, că râdem de eşecuri, că împărtăşim învăţăminte şi sfaturi, că spunem tot ce poate fi spus într-un articol „raport” ce va fi publicat o dată la două săptămâni. Pornim de la cifra pe care ai văzut-o în titlu. Stai cu ochii pe noi, să vezi dacă și cum scade în primele două săptămâni.

Şi te rugăm să ne ajuţi să găsim oameni buni şi inimoşi care să ne ajute, ca parteneri în acest proiect: un nutriţionist, o sală de sport, un magazin de echipamente, restaurante unde există meniuri de dietă şi orice alte idei care ne vor ajuta să fim serioase şi să ne demonstrăm că se poate!

Iar dacă vrei şi tu să faci pasul ăsta lasă o vorbă şi hai să ne luăm la întrecere :)!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.