Damnernsaduak – Floating market
Spre piața plutitoare am plecat după ce am văzut ce ți-am povestit aici. Cu o barcă de viteză ce bufnea hotărât pe apă ori de câte ori se intersecta cu vreo alta din sensul opus, cu case pe marginea apei și verde cât cuprinde, îmi aducea aminte în mod ciudat de o altă plimbare de acum ceva vreme, cu barca pierdută prin alte coridoare verzi, în Delta Dunării.
Doar senzația era asemănătoare, realitatea era din altă poveste. Palmieri, mici temple înșirate pe maluri, case, oameni care făceau baie în aceeași apă prin care treceam noi, turiștii. (Din surse nesigure am aflat că se și spală pe dinți cu apa aia. Dar s-ar putea să fie numai bârfă). Am încercat să-i fac o poză unei doamne, dar din viteza cu care zburam pe acolo nu mi-a ieșit decât o pată roșie ne făcea cu mâna (făcea baie îmbrăcată în tricou, băgată în apă până la brâu).
Frânele și modul în care barca lua curbele acolo unde canalul o tăia în stânga sau în dreapta erau o altă distracție.
La piață, dacă vrei să plimbi „pe alei”, adică dacă vrei să te dai cu barca pe canale – de data aceasta o ambarcațiune foarte lentă și care oprește la cel mai mic semn, te mai costă vreo 200 de baht (vreo 20 de lei). Pentru asta trebuie să mai știi o informație de maximă importanță: ții degetele în interiorul bărcii, sub nicio formă nu ai voie să te ții de margini! Motivul l-am înțeles foarte repede, la ambuteiaje se lipeau barcă lângă barcă, și dura un pic până se desțepeneau una dintr-alta. Ar fi format o menghină perfectă pentru degete.
Din bărci, mecanismul de cumpărare e simplu: conducătorul bărcii trage la mal, unde se află vânzătorii, sau se apropie de o altă ambarcațiune, a vânzătorilor de pe apă. Dacă nu trage el la mal, cei de pe la tarabe din partea solidă a pieții te agață cu o cange și te apropie de marfa lor, te pescuiesc cum ar veni. Ciudat că atunci când am încercat să le fac poză unii ascundeau repede obiectul respectiv: o fi fost interzis?
Apoi se tastează cu înfrigurare cifre pe un calculator de birou: ei cam cât ar vrea să ia, tu cam cât ai vrea să dai. Mai gesticulezi, mai arăți cu degetul, mai țâțâi, și dacă se întâlnește dorința cu oportunitatea, doamnelor și domnilor, avem o vânzare încheiată!
Mai nasol a fost când au încercat să ne tragă la mal să probăm un șarpe. Adică să vedem cum ne șade cu el după gât. Eu nu și nu, că nu mi se potrivește cu culoarea ochilor, domnul insista, eu cam galbenă că, de fapt, nu mai e la modă să porți șerpi vii pe gâtul gol… Mă rog. Ne-a lăsat cu greu să plecăm fără să-i probăm marfa.
Pe vremuri, în piață se găseau mai mult alimente, fructe, dar turiștii au mutat punctul de interes pe suveniruri, obiecte de îmbrăcăminte și alte nimicuri. Desigur că se vinde și mâncare, fiecare bărcuță e o mini bucătărie, au grătare, oale, lighene, caserole și arzătoare, din care îți servesc bunătăți ce sfârâie, ținute la nu mai puțin de 40 de grade, temperatura ambiantă.
Am avut și un moment în premieră: am mâncat banane prăjite. În mod normal, mie, bananele îmi creează cam aceleași sentimente pe care le are un om normal în fața unei salate cu gândaci. Probabil pentru că odată demult, pe când eram copil și bananele se găseau verzi, rar, și se coceau în hârtie de ziar prin dulapuri, am mâncat cât jumătate din greutatea mea corporală de copil de câțiva ani. Ei, nu chiar așa multe, că de fapt nu se găseau niciodată atât de multe într-un singur loc. După care m-am răstit la săndăluțe și nu m-am mai atins de ele, bananele sunt dușmanii mei pentru că au încercat să mă otrăvească.
De aceea, aici, în piața Damnernsaduak, a fost o mare premieră pentru mine să pun gura pe așa ceva. Am mâncat monkey bananas, normal că aveau să aibă și un nume predestinat. Și nu oricum, prăjite. Aveau o vagă aromă de mere rase și mai puțin de banane cum le știam de pe la noi. Bune, surprinzător.
Am târguit o brățară, ne-am cules de pe mal ghidul care a profitat de plimbarea noastră prin piață ca să își ia prânzul și am plecat mai departe.
Ce n-am înțeles despre piața asta? Cum naiba se numește. Adică, onor Google zice sau Damnoen Saduak, sau cum e în titlu, mie domnul ghid mi-a scris exact cum v-am spus eu, și nici nu știu dacă e legat sau dezlegat? Deci?
Până mă lămurește și pe mine cineva – următoarea oprire:
Călare pe elefant
Din nou, un ciubuc mic, sau poate era inclus în tur, dar domnul ghid ne întreabă dacă nu vrem să facem și-o plimbare călare pe elefant. Ei, cum să nu vrem! Pe la noi prin sat mai rar elefanți, așa că am fost de acord. Vreo 600 de baht și distracția asta.
Acuma, nu știam la ce să ne aștepăm și, când am ajuns, am descoperit un țarc unde elefanții ne purtau pe un traseu bine stabilit, noi cocoțate pe o băncuță în spinarea animalului, cam așa:
„Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o coțofană
Când în sus și când în jos”.
Am început să mă simt oarecum vinovată pentru că mă dedau la asemenea fapte. Mai ales după ce călăuza noastră, care călărea elefantul împreună cu noi, vizitiul, adică, a încercat să ne vândă „pe sub mână” niște inele și bijuterii făcute din fildeș. Din fildeșii elefanților.
Ca atare, am încercat să aflu dacă elefanții sunt bine tratați. Tot ce-am reușit să scot a fost:
-Is this happy elephant?
-Happy, happy elephant, very happy.
Mă, ești sigur?
-Happy elephant!
Mă rog, rău nu-i tratau, elefanții cu noi trei coțofene în spinare se bălăceau destul de încântați printr-un iaz amenajat în țarcul respectiv, așa că mi-am mai liniștit conștiința.
La ieșire, pentru suma modică de vreo 100 de baht puteai să hrănești cu banane un pui de elefant, băiețel, pe numele lui Boonkrong.
Și ca să mă liniștească de tot, ghidul turului nostru ne-a povestit că în Thailanda s-a deschis și un spital pentru elefanți, unde sunt bine îngrijiți și tratați. Asta chiar mi-a plăcut, mai ales că nu poți să te duci cu elefantul la cabinetul veterinar, nu?
Mai departe ne-am suit în taxiul înghețat unde bătea crivățul, am ajuns înapoi în Bangkok la târg, și atunci s-a petrecut nefericitul eveniment în urma căruia am câștigat un rucsac. Da, da, cel în care m-am dat în stambă pe o scenă. Data viitoare povestesc despre cum m-a bătut karma peste mână pentru că făcusem haz de cineva care a pățit exact același lucru, pe o cu totul și cu totul altă scenă.
Cu mulțumiri către Thailanda.ro și Daria Paweda pentru fotografie.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
