Îmi zisese Roxana că a mai văzut Belgradul în repetate rânduri, și-n plus de asta, aflasem deja de la ea că orașul cântă. Cântă, zic eu nedumerită? Nu mi-a trebuit mult să mă conving, așa era.
A doua zi după plimbarea noastră „romantică” prin ploaie, ne-am îndemnat să vedem orașul și pe lumina zilei. Care lumină ne-a ajutat și nu prea pentru că aveam în program un tur pe sub oraș, prin tuneluri și caverne.
Pe sub Belgrad umblă vorba că sunt mult mai multe (sute de?) tuneluri, însă deschise publicului sunt doar câteva dintre ele, iar altele pare-se că nu sunt deloc explorate.
Asta am aflat noi de la ghidul nostru, în scurta prezentare a ceea ce urma să vedem, pe care ne-a ținut-o într-o sală a bibliotecii orașului. Bibliotecă în care, după cum arată semnele, e interzis să intri cu arme de foc. Hait. Sper că se ține cont de reguli… Urma să vedem de la buncăre din vremea războiului rece, la depozitul de armament construit de austrieci (de pe vremea când Europa creștină se bătea de zor cu Imperiul Otoman – ce-or fi avut?), apoi un tunel din piața Kosancic, prin peșteri artificiale până în (sub?) strada Karadjordjeva. Aveam să terminăm în forță cu o degustare de vin într-o cramă, evident, săpată într-un dedesubt de Belgrad.
Bun, puse la curent cu programul, ieșim din nou afară, hopa sus în Kalemegdan, unde am avut o scurtă pauză de făcut poze, baie de soare, apoi gata, în tuneluri cu noi.
Prima oprire: Buncăr. Din care am încercat să ne dăm seama cum era viața pentru soldații aflați la post acolo, pe unde aveau loc să respire, să se plimbe – un spațiu extrem de strâmt, nerecomandat claustrofobilor. Mă întreb, dacă era cazul, cum s-ar fi auzit niște bubuituri de tun de acolo.
A doua, de mare senzație. Până la reglementarea folosirii acestor spații subterane, sârbii, popor inventiv de altfel și relaxat în ceea ce privește sporturi de genul întinderea limitelor și evitarea regulilor, sucirea mâinii legii la spate și săritura peste bariere (teribil de asemănători cu noi la asta, aș zice), foloseau orice spațiu de-acesta underground pe post de… ei da, loc pentru petreceri underground. Loc de întâlniri ilegale, discoteci deschise ad-hoc, la care ajungeau numai cunoscătorii, rave-party-uri, etc. Nimica nemaipomenit până acuma, nu?
Atât că ei o făceau printre vestigii de secolul 2 sau 3, cu platanele DJ-urilor sprijinite pe altare de sacrificiu, în caverne neasigurate, cu decibelii la maxim, sărind și țopăind pe ritmuri reverberante printre statui, sub bolţile care s-ar fi putut prăvăli oricând peste ei (când am vizitat noi locul, o parte era interzisă, declarată ca fiind nesigură. Asta în condițiile în care noi nu dansam pe-acolo.)
Noroc că n-au lăsat multe urme, decât zgârieturi în piatră și ciungă lipită pe jos. Pe pietrele la fel de vechi ca și statuile.
Mai departe, intrăm într-un tunel lugubru. Aici trebuie să vă spun că grupul nostru era multinațional, format din niște brazilieni (parcă), noi două românce motocicliste, un cuplu de nemți și-ncă niște… să le zicem spanioli, că am uitat ce erau. Bun, intrarea în tunel arăta cam așa:
Moment în care nemții, obișnuiți cu confort, siguranță, lumini și balustrade de siguranță colorate țipător, întreabă:
–Pe aici intrăm?
–Pe aici, pe aici, zice ghidul entuziast.
–Aha, zic nemții. Brusc și-au adus aminte că aveau o treabă. O întâlnire. O ceva care nu le permitea cu niciun chip să intre în tunelul scund, neluminat, cu trepte mâncate și ciobite. (Aveți grijă cum călcați.)
Au plecat.
Grupul celor rămași, mai curajoși sau mai tembeli, după caz, ne-am mai plimbat un pic prin străfundurile Belgradului, însoțiți de poveștile interesante ale ghidului nostru, și înconjurați câteodată de cam mult întuneric, sau de vestigii neașteptate. (Aviz celor cu spăimi de întuneric: pe alocuri, e beznă. Relativ neagră. Nu recomandăm.) Dar a fost ceva ce ne asumasem de la început, a fost interesant și nu-mi pare rău deloc că am mers pentru că sigur un asemenea tur se înscrie la variantele „altfel” de a vizita un oraș, ceea ce cumva se înscria și în dorințele noastre.
Nu ne-a părut rău până la degustarea de vin.
Bunică-meu din Argeș l-ar fi făcut mult mai bun, mi-aduc eu aminte din copilărie și eu nu-s mare amatoare de vin de țară. O asemenea poșircă, mai rar. Așa că pentru cei care ar încerca acest tur: e interesant, poveștile ghidului merită mai mult decât pozele care n-or să iasă cine știe ce, dar, pentru Bacchus, feriți-vă de vinul de cramă de la sfârșit!
Alte poze din Belgrad:
Acest proiect a fost susţinut şi inspirat de:
Tripsta.ro, Ungaria.info.ro, Austria.info/ro, The Danube Niederösterreich, Linztousismus.at, Municipalitatea Vienei, Compress România, Ingolstadt Tourismus, Germany.travel, Danube Competence Center, Serbia.travel
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
