De vorbă cu Ahmed din Oman (1) – în ţara mamelor cu 15 copii

– Sunt ghidul vostru, mă abordează zâmbind un bărbat cu pielea măslinie.

Singură în holul hotelului, îi aştept pe Ligia, Adriana şi Cezar pentru a merge împreună la masă. Până la întâlnirea cu ghidul mai avem cel puţin o jumătate de oră. Îl privesc cu îndoială. Poartă ţinuta tradiţională în care i-am văzut înveşmântaţi pe majoritatea bărbaţilor din Oman, cel puţin pe cei care nu au feţe de indieni. O tichie pe cap (kuma), o cămaşă lungă şi albă (dishdasha), scrobită şi impecabilă şi nelipsiţii şlapi de plastic în picioare. Suspectez că ar putea fi unul dintre taximetriştii care aşteaptă întotdeauna în faţa hotelului, sperând să le pice clienţi.

– Cred că vă înşelaţi, îi răspund, privind apoi în altă direcţie.

– Ba nu, insistă el, sunt ghidul vostru şi trebuia să ne întâlnim de la ora 7.

– Ba la 8:30 era ora de întâlnire, nu la 7, insist eu, la fel de sigură pe mine. Sigur căutaţi un grup de români?

– Da, o caut pe Ligia.

Aha, deci eu am greşit şi omul nu inventează, dar ora continuă să nu se potrivească. Îmi dau seama că ne aşteaptă deja de aproape o oră, mă simt puţin penibil pentru că l-am judecat pripit, aşa că las şi eu un zâmbet candid să apară, în timp ce îi spun că ceilalţi vor veni imediat, dar că nu am luat încă nici micul dejun, deci probabil va mai dura puţin.

– Nu cred că vom mai prinde târgul de vite, mă atenţionează el. Ar fi trebuit să plecăm mai devreme spre Nizwa.

În curând misterul se lămureşte. Schimbasem programul a două zile între ele, înlocuind turul oraşului Muscat cu excursia către Nizwa, dar undeva se rupsese comunicarea dintre noi şi agenţie şi nu aflasem ora corectă de plecare. Hotărâm să ne luăm câteva fructe din cameră pe post de mic dejun şi să plecăm imediat, iar pe mine mă încearcă din plin regretele că nu vom vedea târgul de vite, o manifestare străveche şi cu siguranţă pitorească. Ahmed, ghidul al cărui nume îl ştim acum, pare şi el că regretă, dar e mai degrabă îngrijorat pentru că va trebui să înghesuim programul zilei într-un timp mai scurt.

Maşina e încăpătoare şi modernă, dar un puternic miros de benzină mă face să nu mă simt tocmai bine şi să mă întreb cum voi rezista toată ziua. Şoseaua e liberă şi de bună calitate, iar ghidul nostru goneşte destul de tare pe ea, apăsând pe pedale cu picioarele goale. Peisajul este arid, coline şi munţi de culoarea nisipului se derulează în faţa noastră, fără pic de verdeaţă. Localităţile sau satele din Oman nu sunt foarte mari şi se bucură, uneori, de umbra palmierilor. Constat încântată că nu se văd manifestări de sărăcie, majoritatea caselor arată foarte bine, palate mai mari şi mai mici, albe, cu creneluri, turnuleţe şi intrări împodobite cu mozaicuri colorate. Nivelul de trai pare să fie destul de ridicat pe aici, îmi spun, privind aproape cu invidie la ceea ce ar putea purta numele de sat.

Oman_8033

Cezar sporovăieşte deja în faţă despre ocupaţiile oamenilor din Oman, întrebând cu se se ocupă şi amuzându-l pe Ahmed cu accentul său.

– Cezar vorbeşte exact ca un egiptean, ne spune el la un moment dat.

Întreb şi eu de femei, dacă lucrează. Aflu că da, au voie să lucreze orice. Se confirmă ceea ce am citit înainte de călătoria în Oman, dar sunt conştientă că această libertate e greu de asumat şi că un job nu o eliberează pe femeie de rolul important pe care îl are în familie, cu toate responsabilităţile care îi revin. Există pe de altă parte legi care impun obligativitatea de a angaja cu prioritate omanezi, chiar dacă aflăm, direct de la sursă, că aceştia nu se dau în vânt după muncă şi că preferă joburile mai uşoare. Vestea cu femeile mă bucură totuşi, accesul în mod egal al acestora la educaţie şi muncă e un mare pas înainte pentru o ţară arabă. Îmi aduc aminte că am văzut, chiar în hotel, o femeie cu capul acoperit, dar îmbrăcată în rest destul de masculin – purta armă şi făcea parte din armată sau ceva firmă de securitate.

Parcarea de la Nizwa este plină de maşini. Majoritatea sunt albe şi au gabaritul autoturismelor americane. Cămăşile albe flutură peste tot prin zonă şi imediat după ce trecem de o mare poartă ne trezim în forfoteala de final de târg. Doi bărbaţi abia strunesc un viţel cu un caracter războinic, căruia i-ar sta mai bine într-o arenă decât pe un grătar. Mugeşte şi aruncă furios din copite dându-le serios de furcă. Târgul se ţine într-un spaţiu circular, iar ceea ce am pierdut noi este exact licitaţia, momentul în care fiecare vine în centru, pe rând, îşi prezintă animalul de vânzare (mai întâi caprele şi apoi vitele) şi preţul de pornire. Ne mulţumim cu resturile şi privim ultimele tranzacţii, bărbaţii aşezaţi pe jos sau discutând între ei.

Oman_7816

Oman_7812

Oman_7827

Oman_7823

Ahmed s-a oprit şi el şi vorbeşte cu ceva cunoscuţi, după care vine spre noi aducând, într-o pungă de plastic, ceva ce seamănă cu o marmeladă maro cu migdale prin ea. Are şi câteva linguriţe de plastic cu care ne îmbie să încercăm. E halwa, un dulce specific omanez, un simbol al ospitalităţii, aşa cum sunt şi curmalele. Îmi place, e bună, se simte gustul de cardamom pe care eu îl ador şi îl pot accepta în orice. Ingredientele clasice sunt amidon, ouă, zahăr, apă, ghee, şofran, cardamon, migdale şi apă de trandafir.

Oman_7830

Aş putea să descriu plimbarea care urmează exclusiv prin intermediul simţului olfactiv, acesta fiind cel mai solicitat alături de cel vizual, care se desfată în combinaţia de culori calde de pământ din zidurile vechi ale cetăţii sau din ceramica de la magazinele cu suveniruri. Simţim aromele condimentelor, fumul înecăcios al tămâii sau mirului, mirosul delicat al bananelor mici, peştele proaspăt din piaţă şi aşa mai departe.

Oman_7831

Oman_7832

Oman_7834

Oman_7840

Oman_7846

Oman_7852

Oman_7857

Ademeniţi de toate mirosurile astea, ceilalţi invocă foamea şi decid să facă o pauză la un fast food local, chiar înainte de intrarea în cetate. Eu profit de ocazie şi mă duc să cumpăr o carte cu poveşti tradiţionale omaneze pe care am ochit-o din mers, într-o librărie apropiată. Ahmed e puţin neliniştit, nu mai e mult şi se închid porţile cetăţii, ar fi bine să nu o ratăm şi pe aceasta. Reuşim totuşi să intrăm cu puţin înainte de închidere. Ahmed ne aşteaptă răbdător în timp ce noi nu ne grăbim absolut deloc şi părem să avem tot timpul din lume pentru a cerceta culoarele, camerele, priveliştea oraşului văzut de pe terasele şi zidul cetăţii. Nizwa arată fascinant, privit de sus. Pe de o parte văd şoseaua, târgul şi clădirile înghesuite, locul în care simt că viaţa capătă din când în când un ritm alert; pe de alta simt liniştea care se aşază într-o oază cu palmieri verzi, cu case tradiţionale la care am senzaţia că trag cu ochiul, având acele terase deschise pe acoperiş. Nu văd însă nimic şi pe nimeni, toţi par să stea la umbră la ora asta. Ahmed ne aşteaptă şi el, la umbra unui zid.

Oman_7864

Oman_7867

Oman_7878

Oman_7881

Oman_7888

Oman_7898

Oman_7902

Oman_7904

Oman_7914

Oman_7909

Omanezii, ca multe alte popoare arabe, sunt calmi şi nu şi-au pierdut încă răbdarea, în ciuda modernizării care vine peste ei şi îi schimbă încet. Au timp pentru a aştepta, pentru a se ruga, pentru a discuta cu prietenii. Aşa cum am citit într-o carte*, în Oman timpul nu înseamnă bani, iar banii sunt pe locul doi după relaţiile de familie şi prietenie. Seara, pe Corniche, în partea turistică a portului din Muscat, îi vezi cum stau în grupuri, îmbrăcaţi toţi în portul tradiţional, cu cămăşile lor albe luminate de soare. Sprijiniţi de zid sau aşezaţi pe bănci, privesc apa şi deapănă probabil poveştile şi întâmplările zilei, cu tot ce le-a adus Allah. „Insha’allah” este un răspuns pe care îl vei auzi foarte des, un răspuns care nu înseamnă nici nu, nici da, ci „dacă aşa va dori Domnul”, atât.

– Ahmed, eşti căsătorit? îmi vine să îl întreb, mergând spre parcare. Nu e bătrân, dar nici adolescent, aşa că sunt aproape sigură că răspunsul va fi pozitiv. Întrebarea mi-a ieşit cumva spontan pe gură, dar simt că ghidul nostru e puţin încurcat.

Îmi răspunde că nu, nu încă. Pentru că nu vreau să avansez în vreo gafă, tac din gură şi îmi văd de drum.

Ahmed este unul dintre cei 15 copii dintr-o familie tradiţională. Când aflăm asta, noi fetele, toate trei mămici cu un singur copil şi ştiind cât de greu e chiar şi aşa, suntem uluite.

– Dar asta e ceva normal aici?

– Da, majoritatea familiilor au foarte mulţi copii.

Minţile noastre încep să facă calcule şi să se întrebe ce fel de femeie ar putea fi aceea care să aibă grijă de 15 copii, de casă, de masă şi să mai meargă şi la un job. Nu ne ies calculele, oricât le-am învârti, nu dau nici măcar cu virgulă. Şi, ca nişte mămici libere ce suntem, ne aşezăm în altă zi la barul de la piscina hotelului, un gest care pare a fi o premieră pentru toate trei. Pe Cezar l-am pierdut pe câmpul de luptă, a rămas să înfunte focul amiezii, plimbându-se prin Muscat. Să stai cu fundul în apă şi un cocktail în faţă, da, iată ceva ce n-am mai făcut până acum! Nu e cel mai autentic mod de a petrece o vacanţă în Oman dar merită “efortul”. Fetele se duc să scoată telefonul, în vederea imortalizării acestui moment de răsfăţ european, în mijlocul unei ţări cu mame de 15 copii. Nu rămân singură prea mult, de mine se apropie un puşti cu părul creţ şi un zâmbet cât tot soarele. Intră în vorbă, aflu că lucrează în deşert, în industria petrolului şi că vine aici, în mod regulat, pentru a se relaxa. Nu pare să aibă vreo problemă cu consumul băuturilor alcoolice (în islamism alcoolul e interzis), dar nu este nici foarte ameţit, aşa cum par ceilalţi din grupul din care s-a desprins. Îl cheamă Ahmed, un nume foarte popular pe aici, observ. Acum suntem toate trei alături şi Ahmed cel tinerel încearcă să ne ghicească vârstele şi să-şi estimeze şansele. Noi ne distrăm doar şi îl tragem şi pe el de limbă în privinţa tradiţiilor şi familiilor omaneze

– Câţi copii are o familie aici? E adevărat că sunt normale familiile cu 15 copii? întrebăm curioase, ca să verificăm ceea ce ne-a spus Ahmed al nostru.

– Asta era înainte, aşa se întâmpla. Mai nou fiecare familie are 3-4 copii cel mai mult. Oman s-a schimbat enorm în 5 ani, e de nerecunoscut.

– Cred că sunteţi foarte recunoscători actualului Sultan pentru tot ce a făcut pentru Oman, drumuri bune, păstrarea unui stil tradiţional, încurajarea educaţiei, deschiderea pentru turism, turui eu pe nerăsuflate vrând parcă să demonstrez că nu sunt picată chiar din cer în ţara lor. Nu că ar fi contat nivelul meu de inteligenţă în ceea ce şi-ar fi dorit puştiul.

– Da, aşa este, răspunde el, a făcut foarte multe.

– Şi căsătoriile? Aveţi şansa să vă alegeţi soţia? Să vă vedeţi înainte cu ea, să o cunoaşteţi?

Ahmed râde şi dă şovăielnic a negaţie din cap, înţelegând foarte bine la ce mă refer şi încercând să iasă onorabil din groapa care se cască între culturile noastre.

– Mmmm, aşa şi aşa. Ne mai întâlnim în grup sau mai ieşim pe ascuns, dar ferească domnu’ să apară vreun frate când eşti cu o fată, că dispare de lângă tine de parcă nici nu ar fi fost.

– Te-ai gândit să te căsătoreşti?

De data asta Ahmed izbucneşte în râs şi dă din mână ca şi cum ar alunga o insectă.

– Vai nu, mai am timp. Da, când mă văd cu familia mă tot pisează la cap întrebându-mă când am de gând să mă aşez la casa mea, dar eu vreau încă să mă distrez şi să îmi trăiesc viaţa.

Ahmed cel tinerel e o oglindă în care se vede noul Oman. E şi puţin crai, dar trecem asta cu vederea şi îi tăiem puţin avântul când află că suntem toate luate şi mai avem şi copii. Zâmbetul lui rămâne însă strălucitor ca un soare, ochii negri îi sclipesc şi ne spune, în loc de la revedere, că pe el tot aici îl găsim, în caz că revenim. Şi-a însuşit bine mentalitatea occidentului şi credinţa că orice e posibil. Ceva îmi spune că nu va fi tatăl a 15 copii.

Citeşte şi:

Partea 2 – Vă respectăm aşa cum sunteţi

Partea 3: Vedem şi delfinii, Insha’allah

Partea 4: deşertul, cu stele şi stele

Partea 5: Părinţii au ales pentru mine

Călătoria în Oman a fost oferită de Qatar Airways. Se poate zbura la Muscat, capitala Omanului, de 5 ori pe săptămână, cu escală în Doha.

* Oman. The essential guide to customs & culture, de Simone Nowell

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.