Ușor cu festivalul pe scări – Exit festival

Toate întrebările din cap despre cum, ce, când și în ce fel o să fie mi se cam rezumau la „de ce-a câștigat oare festivalul Exit premiul cel mare la Best Major European Festival?” Adică, eu eram fan frate-su de când eram copil și nu înțelegeam că ar fi putut altcineva să-i sufle crema preferatului meu.

Dacă mi-am răspuns au ba la întrebări, o să vezi mai jos.

La Exit am ajuns după vreo două paranteze – în Belgrad și Novi Sad.

În Belgrad am mai fost, când călare, când pe jos, ți-am mai povestit. În Novi Sad nu, doar trecusem cu Roxana (iar călare) și din goana calului motorizat am văzut fortăreața, sus pe deal, și-am dispărut.

Dar să încep cu festivalul, că doar de-aia ne-am adunat aici, tu și cu mine: cred că o să facem un plan despre cum mergem din nou la anul! (Eu din nou, tu – nu știu încă).

În primul și-n primul rând… locația.

Fortăreața Petrovaradin –pentru că acolo se desfăşoara toată tevatura.

Ridicată de prin 1692 până pe la 1780, ca orice monument care se respectă, cu un titlu ataşat de „cel mai, cea mai”, este a doua ca mărime din Europa. Cea mai a doua poate, dar sigur necucerită vreodată. A fost construită pe locul unei fortăreţe romane şi ghidul nostru novisădean, blond și ușor timid, ne-a spus că e mai veche decât oraşul. Pe dedesubt se întind pe patru niveluri vreo 16 kilometri de tuneluri, dintre care doi kilometri sunt deschişi pentru vizitare şi pentru turişti. Treaba asta îmi aduce aminte de Belgradul pe dedesubt. Şi tot ca acolo unde ditamai spațiul de pe vremea romanilor e(ra) folosit pentru a se dansa şi ţopăi pe dânsul, și aici cetatea Petrovaradin  a primit o destinație cel puțin ciudată. Găzduiește un festival, cu toată agitația aferentă.

Serios acum. Lăsând considerațiile arhitectonice deoparte, argumentul că fortăreața a fost construită să găzduiască o garnizoană și ca atare ar trebui să facă fată și mulțimilor dezlănțuite, nu știu cât de mult stă în picioare, dar să utilizezi un asemenea spațiu pentru un festival e o idee pe cât de ciudată, pe atât de atrăgătoare.

Atâta că trebuie să ai un pic grijă la scări. O să revin la ele.

Noi am avut parte de o intrare secretă, doar pentru inițiați. Ca-n banc, după șapte munți și șapte văi, șapte dealuri și șapte scări, am ajuns pe o terasă luminată parțial, unde tronează un ceas beat. Beat, să fie și el în ton cu lumea. Drunken clock, vezi tu, pentru că se pare că are un defect la minutar şi orar, sunt inversate ca mărimi, iar iarna merge mai repede şi vara rămâne în urmă. Era folosit în vechime pentru a ghida navigatorii în zonă: Dunărea îşi schimbă direcţia acolo şi era greu de negociat direcţia bună pe ape tulburi…  Revenind la festivalul şi beţia noastră (pardon, a ceasului voiam să zic), am ajuns pe un ring de dans, luminat coțofenește de era să mă fure și să mă pierd acolo printre sclipiri. Sclip-sclipici. Acesta, doamnelor şi domnilor şi dragă tu care mă citeşti acum a fost prima mea intrare la Exit (nu că sună ciudat?).

Ne-am strâns toată trupa, câți jurnaliști și bloggeri eram de toți – vreo 15 bucăți, dar englezii au fost separatiști. Am colaborat mai strâns cu confrații nemți. Oameni faini pe care eu i-am convins că adevărul calea și viața se află în concertul Stromae pe care musai voiam să-l văd în seara respectivă. Mie mi s-a trezit iubirea faţă de dânsul după ce am ascultat (obsesiv-compulsiv puse pe repeat) două piese de care am aflat de aici. D-aia zic eu, bloggerii să trăiască.

Am cerut instrucțiuni despre cum ajungem la scena principală și de aici a început… magia.

O seară de concerte

Vezi dumneata? Noi intrasem așa cam pe din dos, pe ușa secretă, fără să stăm la rând cu toată lumea. Tona de brățări și acreditări ne-a permis trebușoara asta. Însă scena mare era în altă parte și am plecat cumva prin spațiul labirintic al fortăreței, printr-un culoar, un tunel, o curte interioară a cetății, două rânduri de trepte în sus și două în jos, stânga prin poieniță, uite altă scenă în dreapta, alte trepte, etc, până ne-am înfipt în șuvoiul de oameni care șerpuia pe aleea principală.

Toată plimbarea asta prin încurcata noastră cetate m-a lăsat fără grai: așa e organizat Exit? Chiar în fortăreață? Cu toate cotloanele astea ascunse, în spațiul ăsta incredibil?

Pentru că ne grăbeam să prindem concertul și era cam noapte, n-am apucat să pricep exact pe unde am trecut. A fost așa un vârtej care m-a supt și m-a scuipat în gura press-pit-ului, de unde, cu altă brățară magică, puteam să intru la doi metri de artist, să-l miros, să-mi fâlfâie părul de la bași, să-i văd și rid și sclipire în ochi… și a, da, să fac poze. Mai uitam din când în când și m-apucau chiuiturile de fericire, de-mi atrăgeam oprobiul confraților pozari: mă, noi suntem aici la muncă! Mno, eu eram cumva între extaz dansant și un sentiment de profundă recunoștință (cum mi-ajunseși Ino aci la doi metri de artist?).

Regulamentar, după câteva piese ne-au dat afară din îngrăditură, dar nu-i bai că tot în fața scenei eram, ceva mai la stânga. Între timp, noii mei prieteni nemți se prinseseră că îl știu și ei pe Stromae, și fredonam pe ritm săltat, cot la cot, români, sârbi, nemți,mexicani (au trecut unii cu steagul) și ce alte nații mai erau pe-acolo.

Niște pălărioși îl acompaniau, umbre negre proiectate pe ecranul din spate în care se derulau povești grafice de-o neseriozitate rar văzută. Tocmai ce m-am întâlnit cu un citat: Opusul jocului nu e ceea ce e serios, ci ceea ce e real.

Ne-am jucat așadar, iar artistul nostru are un corp și nu-i e frică să-l folosească: mișcările de dans acompaniau perfect stranietatea (pe alocuri) a muzicii care se vărsa, valuri bubuitoare, peste valurile unduitoare de oameni din faţa scenei. Eram şi eu pe-acolo, fir fericit de nisip în toată explozia asta de energie.

A terminat, a zis merci. Era cât p-aci să mă întristez când mi-am dat seama că în fix o lună îl văd iar.

Ciufulită până-n suflet, m-am dus să mă ascund într-o bere. For the love of Lav!

Aici, facem paranteză cu un mic îndrumar (pentru alte festivaluri care ar vrea să ia aminte) despre cea mai bună variantă de a plăti la un festival/concert pe care am văzut-o până acum. Primești un card, pe care pui bani. Cozile la umplut cardul erau mici către inexistente, iar apoi tot ce trebuia să faci era să hold for 3 seconds în fața unui aparat cam ca acela de la metrou. Prea ușor. Nu tu jetoane să le pierzi prin buzunare sau mai sinistru, să le rupi în două şi să rămâi cu bucăţele inutile în valoare de până la 3,5 lei. Cei care merg la concerte pe la noi prin Bucureşti ştiu despre ce vorbesc.

Deci nu tu bani, nu tu aşteptat după restul-na-restul-n-am-schimbat, fără stres și foarte rapid. Cu card. Generația contacless.

 

Ah, vorbind de generații, că iacătă-mă cum sar dintr-una într-alta, cu concentrarea și atenția unui câine care saltă după muște: domnule, mulți tineri veniți să petreacă. Mulți. Și de ce petreceam noi la unison mai mult, ei întinereau, eu ba. Ca-n poveștile cu tinerețe fără de bătrânețe (valabil pentru mine doar de la cap la suflet și deloc la articulații). Scârţ, scârţ, i-am urmat pe colegii mei nemţi de mai sus la Dance Arena.

N-a fost rău, pentru că eu am o teorie pe care am dezvoltat-o când eram adolescentă şi o propovăduiesc şi acum. Există muzică pentru suflet şi muzică pentru corp. Uneori, frumos, variantele astea două se împletesc. Alteori pot, pur şi simplu, să dansez cu tot entuziasmul meu pe vreo muzică pe care acasă n-aş pune-o să o ascult niciodată. Decât, evident, dacă vreau să dansez în pijamale în sufragerie, dar asta e altă poveste.

Deci Dance Arena a fost o experienţă chiar faină, din care am hotărât să mă extrag totuşi la un moment când am hotărât că zborul meu de la 4 dimineaţa, plimbarea prin Belgrad, transferul al Novi Sad şi restul de peripeţii până la ora aceea din noapte îmi cam sunt de ajuns. Și scârțâiau și articulațiile.

Până la finalul serii, am reușit de-am prins începutul şi finalul concertului Pet Shop Boys. Aceşti monştri sacri ai altei generații, cred, dar pe care i-am iubit și eu pe vremea MTV-ului, au făcut un spectacol (începutul şi sfârşitul, cum ziceam), de la toată înălţimea profesionalismului celui ce ştie că a fost şi nu mai e ce-a fost. Nu că nu mi-ar plăcea de ei, nu că n-ar fi fost absolut perfecţi, însă cred că un mesaj auzit pe final care suna cam ca o formulă pe care o spun la toate concertele mi s-a părut cam impersonal şi fără căldură. Poate în timpul concertului au avut şi mesaje mai calde pentru public, eu ştiu? Mi-ar plăcea să îmi spună cineva.

E totuşi  senzaţional să auzi live West End Girls, It’s a sin, Go West ș.a.m.d.

Gata, am plecat la hotel. Mi-ajunge o zi de 22 de ore. Mă duc spre somn… Stai că n-am nimerit pe unde am intrat.

…Cum semnalizezi ieşirea la Exit?

A doua zi… mai bine nu ți-aș povesti-o.

Ploaie și gunoaie

Pentru că în povestea noastră este vorba despre festival, nu o să îți spun nimic (încă) despre drăgălașul Novi Sad prin care ne-am plimbat (mie mi-a părut un fel de Cluj de-al nostru), dar o să te târăsc după mine și-o să te afund în cele mai tenebroase aspecte ale unui festival.

N-ar trebui să fac asta, pentru că e exact motivul pentru care o să vrei să stai acasă, să nu pleci din canapea și să-mi zici:
– Dar de ce să mă chinui domnule în halul acesta?! Nu, de o mie de ori, așa ceva nu se face. Trebuia să stai în casă!

Pentru că… ploua. Și cum mie îmi place ploaia cum îi place mâței s-o bagi în cadă, a fost un adevărat efort să mă duc la festival. Aceeași intrare, ferită de restul publicului. Am străbătut din nou tunelurile, labirintul, scenele mici și intime, mulțimea, mulțimea, mulț… Stai că mă repet. Fiind prima seara de weekend erau mult mai mulți participanți.

Undeva pe la mijlocul distanței am simțit că situația e alunecoasă și pe alocuri cleioasă. Mai rău, eram în teneși. O mare de noroi gri-maroniu garnisit cu pahare de plastic rupte nu e deloc o imagine idilică. Bune și paharele alea, măcar mai călcam din când în când pe ceva ”sol” tare. În rest, cleașca-cleașca-fleoșca-fleoșca printre oameni și bălți. Ca să îi vedem pe Rudimental (nici nu știam cine sunt, între timp am aflat și mult mai târziu au început să-mi placă). Degeaba strigau ei acolo cât îi țineau bojocii „Can you feel the love, can you feel the love”, că eu simțeam așa un pic de apică în papucul drept, și niciun pic de dragoste în papucul stâng.  Păi să nu pot eu să dansez, să țopăi, să-mi manifest bucuria de a fi la concert, de frica de a nu pica câtu-mi-s de lungă, mai mult lată, în noroi?

M-am împachetat și am plecat spre casă, ruginită, amărâtă și plouată, numai în spiritul festivalului nu mai eram. Poate datorită atmosferei mohorâte am băgat și mai mult în seama mizeria care rămâne în urmă după ce trec hoarde de oameni printr-un loc. Sunt sigură că organizatorii Exit au strâns frumușel după public, însă rămâne tristețea că publicul nu strânge după el însuși. Bine, logistic ar fi complicat să ieși din marea de trupuri în care stai înfipt ca să îți duci paharul de plastic la un coș. Și totuși.

Ar fi necinstit să zic că la un festival de asemenea dimensiuni curge doar lapte, miere și bere, și totul e perfect. Depinde cât de mult ești dispus să tolerezi.

De exemplu, vorbeam de scări mai devreme.

Pentru că locația este de așa manieră că te deplasezi spre majoritatea scenelor ba în sus, ba în jos, au fost instalate o sumă de scări, unele mai abrupte, de exemplu spre Dance Arena, iar altora parcă le lipsea o treaptă, se terminau brusc la distanță de o tibie-jumate de sol. Solul, cum ziceam, noroios-alunecos. Deci siguranță nu prea, în condițiile în care locul era mai mult decât aglomerat.

Amicele mele nemțoaice erau siderate: așa ceva nu ar fi permis în Germania niciodată.

E drept, dar uneori parcă sunt de acord cu condițiile astea mai puțin perfecte: ne forțează să fim atenți, să ne adaptăm. Chestiune de opțiune personală, desigur că altora le trebuie totul marcat, cu balustradă de protecție și bandă galbenă.

Dar ca să mă mut din ziua imperfectă și ploioasă, o să îți povestesc ultima seară petrecută la Exit.

Ultima noapte de festival, prima zi de așteptare

Într-un final am reușit să ajung și eu la festival pe timp de zi. Am pozat, am încercat diversele atracții de pe acolo, printre care tonomatul uman (o mică trupă înghesuită într-o cabină, cântau ce le cereai) și zona de bătăi medievale. Bătăi pe bune, un băiat își scrântise serios nasul.

 

Normal că din program nu puteau să lipsească nici concertele, senzația serii pentru mine au fost 2 Cellos. Niște băieți frumoși care cântă cu patos la violoncel muzici zbuciumate de pe la AC/DC, Prodigy, etc.

 

Energizați, ne-am îndreptat apoi către partea serioasă a serii: un interviu cu Dušan Kovačević, fondatorul festivalului.

Surpriza?

Îți spun cinstit, n-am știut asta până să ajung la festival. Până la discuția cu Dušan eram totuși introdusă în subiect.

Exit-ul a început  de fapt ca o mișcare studențească  anti-regim, în campusul universitar, în care Dušan (Dușan), student la momentul respectiv, împreună cu alți câțiva colegi, s-au apucat frumușel să protesteze. Și nu oricum, ci cu cântec. Cu cântec la propriu. Asta se întâmpla în 2000.  În anii ’90, în Balcani regimurile opresive erau încă în floare, iar în Serbia, aflată sub Slobodan Milošević, nu exista posibilitatea vreunui concert internațional. Manifestările inițiale au ținut (ține-te) vreo sută de zile. Apoi, anul următor, 2001, au încercat o celebrare a evenimentului.

Așa a luat naștere festivalul Exit. „Exit” din situația în care se aflau, Exit din regim, Exit de sub opresiune. Încet, încet, Dušan Kovačević împreună cu ceilalți organizatori au încercat să recupereze „the lost time” – timpul pierdut în care asemenea manifestări erau complet interzise.

Din 2001 s-au mutat în fortăreață, și dacă îl crezi pe Dušan Kovačević este „one of the best festival locations in the world”. Și de ce nu l-am crede că e cea mai bună locație: în afară de faptul că arată incredibil, se simte ca niciun alt festival, între zidurile cetății, mai ai și avantajul că nu se amestecă sunetele de la un concert la altul. Totodată, o parte din veniturile de la festival se duc într-un fond de restaurare a fortăreței.

Mai mult, festivalul este condus  de Exit Foundation, care se poziționează ca un formator de opinie în rândul tinerilor, că doar e singurul festival care își are originea în activismul social. Cheia existenței festivalului este responsabilitatea socială, ne spune Dušan.

E clar că pentru Novi Sad festivalul a însemnat un mare motiv de creștere, și a transformat orașul într-o destinație turistică și în restul anului. Novi sad este un oraș multi-cultural, iar festivalul atrage oameni din regiunea Vojvodina, acționează ca un liant în regiune. Însă și pentru întreaga Serbie Exit festival are un mare rol de PR, de „reabilitare” a imaginii Serbiei .

Începând din 2014 organizatorii s-au hotărât să se extindă, așa că Exit a fost urmat de Sea Dance Festival în… Muntenegru. Acolo n-am mai ajuns, dar ți-e clar că îmi pare rău, nu?

În aceeași logică de a acționa ca un liant social și de a aduce oamenii împreună, organizatorii și-au propus să se extindă anul viitor până în Croația, incluzând astfel Serbia, Muntenegru și Croația sub umbrela aceluiași festival.

Extraordinar aș zice, mai ales că n-am mai auzit de un festival să „migreze”. Dušan ne atrage atenția că „the key project is to bring youth together, to bridge the region”.

După o istorie zbuciumată ca a lor, cred că e tocmai ce au nevoie.

Vorbeam mai sus de responsabilitate socială: în urma inundațiilor recente din Serbia, soldate cu pierderi mari de bunuri și vieți omenești, Exit Foundation a hotărât că ceva trebuie făcut și din partea lor. Așa că au ajus la Sea Dance Festival un Dj privat, pentru o petrecere de „300 selected guests” iar banii rezultați din acea petrecere privată vor fi donați pentru întrajutorarea sinistraților. Iar acesta e doar unul dintre proiectele lor.

Mă întrebam pe la începutul acestui articol de ce oare au câștigat în fața Sziget-ului? Păi adună locația, extraordinară, adună componenta socială, istoria acestui festival, faptul că vin cu un buget mult mai mic decât celelalte festivaluri (cei doi competitori în fața cărora au câștigat Best Major European Festival în 2014 sunt Sziget și Tomorrowland, care sunt „much larger projects” după cum ne-a spus gazda noastră), și… parcă lucrurile devin mult mai clare, nu?

Am încheiat interviul și-am plecat din nou la joacă. Dušan mi-a lăsat o impresie fabuloasă: un tip tânăr, hotărât, pozitiv, care a urmat o idee până a transformat-o în ceva frumos, cu impact în viața tinerilor din țara sa. Și să nu crezi o secundă că i-a fost prea ușor, a făcut inclusiv pușcărie din motive politice.

Un fel de exemplificare a lui „dacă vrei poți”.

Ultima noapte am terminat-o în bere, voie bună, muzică, dans, iar bere, iar dans, aglomerație (măcar se uscase noroiul), iar dans… cum îi șade bine călătorului la festival și dansatorului prin viață. Păi nu?

La 6 dimineața am ajuns la hotel, de unde am scârțâit cu greu spre București, acasă, via Belgrad, ca Cenușăreasa care se transformă după noaptea de petrecere într-o respectabilă doamnă cu artrită.

Hai c-aș merge din nou și la anul parcă…

Tu?

 

Mulțumim Serbia.travel pentru susținere!