În Zanzibar am simţit pentru prima dată cum doare contrastul. Dar nu contrastul dintre alb şi negru, ci contrastul dintre culoare şi gri, contrastul acela nemilos dintre coperta lucioasă cu imaginile idilice specifice unui album relaxat de vacanţă şi paginile aspre ale unui trai mai sărac şi mai dur decât mă aşteptam. În Zanzibar aş fi vrut să mai stau şi în acelaşi timp aş fi vrut să fug. Cu toate acestea, imaginea plajei albe, privirea matură a unei copile de câţiva anişori, jocul de fotbal plin de pasiune şi energie al bărbaţilor, mirosul înţepător al mirodeniilor şi ecoul unui cântec care se auzea din vârful palmierilor, de la cineva care culegea nuci de cocos, mi-au rămas în minte ca o chemare către o lume pe care aş vrea să o înţeleg şi să o asimilez mai bine, într-o bună zi. Te invit aşadar la o călătorie senzorială, prin emoţiile şi experienţele care m-au impresionat cel mai mult în Zanzibar.
Când am aterizat pe aeroportul mic din Zanzibar era deja noapte. Intuiam că microbuzul în care ni s-au încărcat bagajele, pe geam, înainte de a ne încărca şi pe noi, din fericire pe uşă, goneşte pe un drum paralel cu oceanul. Dar tot ceea ce vedeam în noaptea neagră era un amestec pestriţ de localnici şi focuri. Era weekend şi lumea sărbătorea la margine de drum, cu carnea sfârâind şi fumegând ademenitor pe grătarele de lângă şosea, în fiecare localitate prin care treceam. O parte dintre bărbaţi purtau o ţinută asemănătoare cu ceea ce întâlnisem în Oman, doar insula Zanzibar a fost capitala Omanului pentru o vreme şi cele două state sunt încă în relaţii bune. Însă toată bunăstarea aceea cu care mă obişnuise Omanul era înlocuită aici de o imagine aflată la polul opus. Simt şi acum neliniştea care ne-a cuprins atunci când am părăsit asfaltul şi am pătruns pe străzile zdruncinate şi înguste care, la acea oră, păreau cu adevărat dubioase. După o drumeţie solicitantă în Tanzania, un zbor şi o oră jumătate cu microbuzul, eram deja obosiţi când am ajuns în Nungwi. Chiar dacă nu ne luam nici noi în serios, începusem să ne întrebăm dacă şoferul ne duce sigur la hotel şi dacă nu cumva destinaţia noastră nu va fi pe grătarul unor localnici. Însă după câteva hopuri şi o manevră mai greu de executat, am trecut prin porţile raiului. Ajunsesem la hotel. Oceanul ne-a sclipit verde, mângâind tandru un petec de un alb strălucitor, la capătul unei scări care cobora spre plajă. Atunci am putut să ne relaxăm şi să ne bucurăm cu adevărat. Era chiar aşa cum ni se promisese, nisip alb, apă turcoaz, un vis. Ştiam că dincolo de rai se află sărăcia, agenţia ne prevenise şi nu ne aşteptam să găsim în sat vile cu etaj, piscine şi tufe frumos aranjate. Dar asta era o realitate cu care preferam să ne întâlnim în altă zi.
Nungwi este un sat din nordul insulei, iar plajele Nungwi sau vecina sa şi mai frumoasă, Kendwa, sunt ideale pentru plajă şi scăldat, pentru că aici se simte cel mai puţin fluxul şi refluxul şi nu eşti nevoit să mergi foarte mult până la apă, atunci când aceasta se retrage. În plus, poţi face plimbări lungi pe plajă fără să trebuiască să dai piept cu realitatea din sate. Ai nevoie doar de puţină informare privind orele la care apa e mare sau mică, există porţiuni prin care rişti să te întorci doar înot, ceea ce nu e recomandabil (vezi stâncile spre care valurile te pot împinge).
Din Nungwi se poate merge pe plajă atât până la Kendwa cât şi până la farul şi laguna naturală cu broaşte ţestoase. Ieşisem la o plimbare de cercetare spre far când l-am întâlnit pe Herry. Stătea în faţa unui birou mic de pe plajă şi când ne-a prins privirea s-a apropiat repede de noi şi am început să discutăm despre diverse variante de ture, croaziere şi excursii care se pot face pe insulă. Ultimul lucru pe care trebuie să-l faci în Zanzibar este să baţi palma cu oamenii care te abordează, cu zecile, pe plajă. N-aş putea spune de ce Herry mi-a inspirat încredere. Alex nu este nici până acum convins că făcea parte din agenţia din faţa căruia l-am abordat, dar a fost singurul cu care am vrut să vorbesc şi n-am avut nimic împotrivă să ne însoţească în plimbarea noastră.
Am trecut povestind despre turism şi viaţa locală pe lângă locul în care, de generaţii, meşteşugarii construiesc sau repară bărci tradiţionale din lemn (dhow). Nici şantierul vaselor similare din Oman nu era mai bine organizat, doar că acolo o mână de oameni ridicau vase la dimensiuni mult mai mari, vase luxoase ce aveau să fie expediate unor capete conducătoare din Dubai, de exemplu. În Zanzibar vasele sunt mici, dar frumoase, iar bărcile de pescari care se leagănă pe apă sunt folosite intensiv de către localnicii care îşi petrec deseori noaptea în larg.
Femeile pescuiesc şi ele, la mal, atunci când apa se retrage. Le poţi vedea în grupuri mari, înaintând în apă pe o muzică lentă numai de ele auzită, mergând în linie sau formând cercuri, ţinând plase ce abia pot fi ghicite, simbol al unei legături strânse dintre ele sau între ele şi oceanul care le asigură hrana. Pe cap poartă găleţi sau oale, cu uşurinţa şi demnitatea unor doamne de la casa regală. Dacă prind ceva de pus în acele vase au ce mânca. Dacă nu, e posibil să aştepte până a doua zi.
Majoritatea localnicilor din Zanzibar trăiesc din pescuit şi nu sunt mulţi cei care îşi permit mai mult de o masă pe zi. Trăiesc din ceea ce păstrează pentru ei şi din ceea ce vând la hoteluri. De lucrat în turism nu prea lucrează, cel puţin nu în hotelurile mari de lângă plaje. Când în Zanzibar s-au deschis primele staţiuni, localnicii (islamişti convinşi şi majoritari, 99% din populaţie) au considerat că a lucra în astfel de locuri este împotriva credinţei şi principiilor lor. Acum au şansa să înveţe engleza, dar foarte mulţi nu vor. Eu vreau să învăţ, de aceea vorbesc cu turiştii, ca să îmi perfecţionez vocabularul, mi-a povestit Herry în timp ce păşeam alături, pe nisipul alb, iar marea sclipea pregătindu-se de încă un apus ce nu poate fi reprodus în nicio imagine şi în niciun tablou fără să se alunece în kitsch. Oamenii de afaceri care au simţit potenţialul fascinantelor plaje albe şi al apusurilor de carte poştală, se pare că nu s-au împiedicat de astfel de amănunte şi au adus imediat mână de lucru din Tanzania. Da, m-am mutat din Tanzania pentru a lucra aici, mi-a spus şi băiatul care mi-a adus valiza în cameră, dar privirea lui nu era deloc bucuroasă şi simţeam din vocea lui tristeţea omului care nu e nici aproape de casă, nici bine plătit.
Tot mergând şi povestind am ajuns la Mnarani Natural Aquarium. Mnarani înseamnă casa farului în swahili, iar acvariul este chiar lângă farul din capătul nordic al insulei. Este vorba de o lagună naturală, în care apa sărată din ocean se strecoară pe sub stânci, iar aici se află un număr de broaşte ţestoase de toate dimensiunile, de la cele mai mici, salvate de pe plajă, până la cele mai mari, care nu vor fi ţinute acolo mai mult de un an, înainte de a fi din nou eliberate. Nu poţi să nu fii încântat atunci când vezi ditamai fiinţa cu carapace mâncându-ţi din mână. Am primit imediat ce am intrat o farfurie cu alge pe care aceasta le-a devorat cu bucurie, lăsându-ne astfel să o admirăm în toată frumuseţea ei. Mi-a fost greu să o opresc pe Petra din frenezia hrănirii broaştelor, a renunţat doar când paznicul ne-a spus că mai sunt şi alţi oameni care aşteaptă să facă acelaşi lucru. După care a descoperit puii aflaţi în banale lighene de plastic şi am avut încă una dintre acele nenumărate discuţii în care aflăm că nu tot ceea ce se întâlneşte pe drum poate fi dus acasă.
În apropierea acvariului băieţii jucau fotbal pe plajă. Iar după o echipă fotogenică de palmieri începea lumea reală. L-am rugat pe Herry să ne însoţească într-o plimbare prin sat şi s-a arătat foarte bucuros să o facă.
Am luat-o aşadar încet la pas, cercetând cu atenţie casele din piatră gri cu aspectul lor bombardat, aspect datorat nu vreunui război, ci lipsei de geamuri sau acoperişului făcut din stuf, bucăţi de tablă sau din ce mai poate fiecare familie să încropească un acoperământ. Apa curentă era o noutate, un „bine” făcut de autorităţi, asta însemnând o cişmea în mijlocul satului la care oamenii veneau cu bidoane. Copiii ne priveau curioşi de pe stradă, unele femei se odihneau cu cei mai mici membri ai familiilor lor numeroase în braţe, pe jos, în faţa caselor. Fetele mai mărişoare îşi acopereau faţa ruşinate dacă priveam spre ele, numai o gâgâlice de ciocolată, îmbrăcată ca o prinţesă, într-o rochie roz gen Disneyland, ne-a privit insistent în ochi şi ne-a salutat cu mânuţa ei mică. Ochii ei serioşi şi puternic conturaţi cu kohl (mi-am adus aminte cum am suferit şi eu un astfel de tratament de înfrumuseţare în Iordania) m-au cutremurat şi m-au sfredelit cu durere până în suflet. Toate întrebările din lume privind bogăţia, sărăcia, dreptatea, şansa la o viaţă decentă şi educaţie, speranţă, religie mi s-au adunat în piept ca atunci când înghiţi o gură prea mare de apă.
Am lăsat-o în colţul unei case, urmărindu-ne cu privirea în rochia ei de poveste ce contrasta atât de puternic cu mediul înconjurător şi am continuat să mergem spre fostul puţ cu apă, spre moscheea simplă, fără minaretele sau strălucirea cu care eram obişnuită. Am văzut bărbaţii adunaţi la televizorul de la terasa din centrul satului pentru discuţia zilnică despre politică, am tras cu ochiul în magazinele minuscule care vindeau fructe, legume sau cereale, toate într-o formă mai degrabă sălbatică, deloc exotică sau apetisantă. Doar bananele verzi erau din abundenţă, folosite fiind, de toţi africanii, la gătit. Era locul din care localnicii îşi puteau agonisi un minim pentru masă, dacă aveau cu ce, iar turiştii ca noi se puteau păcăli cumpărând mango necopt drept fructul pasiunii. Asta chiar ni s-a întâmplat, atunci când ne-am încumetat singuri prin sat. Herry s-a amuzat bine şi sincer pe seama noastră, atunci când ne-am întâlnit mai târziu, pe plajă. Vânzătorii, necunoscători ai limbii engleze, ar fi vândut orice, numai ca să vândă. Puteai să te superi pe ei? Poate că nu, dacă te uitai bine cum trăiesc.
Mă aşteptam ca insula mirodeniilor, aşa cum este denumită Zanzibar, să fie peste tot o încântare de culori şi arome. Realitatea mi-a dovedit însă că trecutul glorios al comerţului cu condimente se află în trecut, nu în prezent, şi că toate culorile şi aromele se mai pot găsi doar la restaurante sau la fermele de cercetare, locuri în care se organizează Turul Mirodeniilor. Nu voi dezvolta acum aceste subiect, merită un articol separat, pe care i-l voi lăsa în mare parte bucătarului meu pasionat, Alex. Tot separat va fi abordată şi vizita scurtă pe care am făcut-o în Stone Town şi apusul roşu căruia i-au făcut competiţie doar flăcările ce s-au aprins sub grătarele ce se încing seară de seară, în grădinile Forodhani.
Am revenit la camera noastră cu paturi confortabile, înconjurate de plase de ţânţari, la terasa ce ne descânta în urechi cu vuietul valurilor şi ne oferea în faţa ochilor nesfârşirea plajelor albe şi a oceanului în care aveam tot timpul senzaţia că un Zeu neştiut îşi amestecă nuanţele de albastru şi verde. De la balcon sau direct de pe plajă am pândit seara perfectă pentru o croazieră la apus. Ne-ar fi părut rău să facem asta şi să fie nori acolo, la capătul lumii, în locul în care soarele merge la culcare foarte devreme. Am avut noroc. Ne-am îmbarcat într-o seară senină, alături de o trupă întreagă de percuţionişti. Le-am înţeles foarte greu ritmurile, urechile mele, obişnuite cu ordinea şi disciplina unor melodii îndelung studiate şi de o mie de ori înregistrate până să iasă perfecte, s-au adaptat greu la bătăile ritmice improvizate. Cu toate acestea mi-a fost greu să stau indiferentă şi în scurt timp dansam sau băteam în tobe alături de ei, haotic şi fără rost, încercând să îmi reduc la tăcere simţul critic. Barca de lemn se legăna pe apă, în larg, orizontul se înroşea iar cântăreţii noştri transpirau făcând tobele să vibreze, încercând să ne facă pe plac sau să atragă atenţia celor de pe mal. Când ne-am întors spre mal devenisem un fel de reclamă plutitoare care striga către alţi potenţiali clienţi: uite ce bine ne distrăm noi! Au fost totuşi şi momente de pauză în care m-am bucurat de linişte şi de soarele care ieşea din tură în deplină glorie, ocupându-ne în mod exclusiv atenţia. Şi a meritat, pentru că în seara aceea s-a străduit cu adevărat şi ne-a oferit cel mai frumos apus din toate zilele petrecute pe insulă.
Mi-ar fi plăcut să fac plimbări lungi pe plajele ce păreau nesfârşite. Dar avertizările legate de posibile furturi noaptea (vezi aici mai multe detalii), insistenţa celor care vindeau orice, oricând, fără oprire, mi-au mai redus din entuziasm şi romantism.
Şi pentru că o plimbare pe plajă nu ar fi fost atât de relaxantă pe cât mi-aş fi dorit, am găsit soluţia: am luat-o la fugă, la propriu. Am alergat pentru a uita de vânzători, de sărăcie, de privirea acelei fetiţe al cărui viitor nu ştiu dacă aş vrea să îl aflu. Mai întâi am înotat în apa caldă, apoi am ieşit şi m-am uscat alergând pe nisipul alb şi tare, ideal pentru aşa ceva pentru că picioarele nu se afundă deloc, apoi am intrat din nou în apă pentru a mă răcori. Am alergat la apus sau am alergat când era deja întuneric şi am simţit că aş fi putut să fac asta mai bine şi mai mult ca de obicei. Un grup mare de tineri, cu pielea udă sau acoperită parţial de nisipul alb în care se aruncau fără ezitare după minge, îşi puneau toată energia lor de pantere negre într-un joc de fotbal ce părea să aibă ca miză însăşi viaţa. Pe lângă ei, eu păream o meduză palidă rătăcită din greşeală pe plajă. Măcar miroseam mai bine ca ei, iar corpul îmi era mai flexibil, picioarele nu păreau deranjate de alge sau de zonele în care nisipul era acoperit de pietricele fine, respiram uşor, iar insula îmi oferea o energie pe care încep să o recunosc deşi nu ştiu de unde vine şi când să o aştept.
Acestea au fost momentele în care m-am bucurat cu tot sufletul şi trupul că sunt acolo, momentele în care am avut privilegiul de a fi doar eu cu gândurile mele, influenţate de culorile încântătoare din jur. Noi, călătorii sau turiştii, suntem o specie cam egoistă. De multe ori păstrăm fericirea şi câştigul doar pentru noi, uitând să căutăm adevărul sau măcar să ne întrebăm cu ce rămân ceilalţi după invazia noastră grăbită în lumea lor. N-am avut timp să studiez în profunzime, ştiu că există şi companii care susţin dezvoltarea locală, mai ales când vine vorba de activităţile sau cumpărăturile pe care le poţi face pe insulă, dar sunt destul de sigură că în Zanzibar au de câştigat mai ales cei din industria hotelieră aflată în preajma plajelor, cei care se bazează pe turiştii care vin mai ales pentru plajă, investitori care nu sunt locali şi nu întorc decât prea puţin serviciul către comunităţile care sunt sufletul insulei, către oamenii care trăiesc acolo. Iar contrastul acesta doare.
Text: Roxana Farca
Foto: Alex Farca
Citește și:
Turul mirodeniilor sau Spice Tour în Zanzibar
Fotografiile de mai sus au fost realizate cu un Nikon D90 şi un mirorless Sony Alpha A6000, pentru care mulţumesc Sony Romania.
Mulţumim 1001 adventures pentru experienţa deosebită pe care am trăit-o şi pentru şansa de a vă aduce azi spre citire aceste rânduri. Mulţumim şi companiei deosebite pe care am avut-o, am fost o gaşcă de pomină!
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
