Maşina care ne duce spre fabrică, un minibus prăfos cu banchete crem pătate şi un uşor miros de motorină, se hurducă sinuos în sus şi în jos pe dealuri spre Wadi Chahrour. Am ieşit demult din oraş, traversând suburbii, mici localităţi de sine stătătoare cândva, care aproape că au fost înglobate cu timpul în metropolă. Mi s-a explicat până unde se întindea oraşul în urmă cu câteva zeci de ani. Pentru mine graniţa dintre capitală şi localităţile adiacente devenite parte integrantă din ea rămâne o linie imaginară pe care doar localnicii sunt capabili să o identifice.
Regulile de circulaţie sunt relative ca în toate ţările orientale. La răspântii ne-nghesuim cu avânt unii într-alţii la milimetru. Trece primul cel care are o prezenţă de spirit mai bună ori cel care impresionează prin dimensiunile şi marca maşinii. Străbat localităţi înşirate pe coasta muntelui şi încerc să captez cât mai multe detalii de dincolo de geamul minibusului. După câte o curbă fără vizibilitate răsare câte o rezidenţă de lux cu balcoane moderne de sticlă, amenajate ca mici grădini, de unde curg în afară plante luxuriante. Cel mai mult îmi plac casele vechi de odinioară, bine întreţinute, construite din piatra aceea de culoare nisipie spre ocru după arhitectura specific locală, cu ferestre ovale care aduc cu cele veneţiene. Mici troiţe, stauete înfăţişând-o pe Fecioara Maria sau pe Sfântul Iosif cocoţate te miri unde, bisericile prezente şi vizibile la tot pasul stau mărturie că zona e locuită de creştini.
Când parcurg drumul în sens invers spre centru, peisajul se schimbă cu o repeziciune uimitoare. Părţile care alcătuiesc oraşul sunt extrem de diferite între ele. Plecările şi revenirile mele în aceleaşi locuri, cu pauze de ani sau doar de câteva luni mi-au dat ocazia să văd Libanul în stadii diferite înainte şi după cel mai recent război. Precum un organism viu oraşul se mişcă, îşi schimbă aspectul la câteva luni şi de la o stradă la alta. Apăsate din spate de viitor, care încearcă parcă să le scoată din scenă, case vechi pipernicite duc în cârcă blocuri contemporane şi abia mai supravieţuiesc cât or mai putea în umbra unor zgîrie nori. Şantierele deschise pretutindeni sunt ca un tratament aplicat pe trupul oraşului cu un scop precis: ca să vindece răni. Pentru că, orice-ar fi, viaţa merge înainte şi trebuie trăită. Ici şi colo terenuri virane pline de buruieni aşteaptă încă să li se hotărască soarta în acest proces cicatrizant. De pe străduţe înghesuite te trezeşti pe autostrăzi moderne menite să gestioneze puhoiul neobosit de maşini. Autostrăzile au fost inserate în structura existentă a oraşului, în anumite locuri agăţate absurd până şi de balcoanele blocurilor.
Îmi lipseşte, ce-i drept, experienţa unei incursiuni în zona musulmană a urbei, dar bazându-mă pe nenumăratele călătorii făcute în alte ţări din Orientul Apropiat, cred că reuşesc să aşez mental această piesă la locul potrivit pentru o imagine completă a oraşului.
În Place d’Etoile, casnice avute se plictisesc la câte o terasă şic sorbind din cafele şi pufăind narghilele parfumate cu amicele. Copiii scoşi la plimbare se joacă puţin mai încolo, dar parcă nici nu le-ar aparţine. Nici că se sinchisesc de odraslele obraznice care-şi chinuie asiduu bonele filipineze supuse şi răbdătoare peste limita omenească a suportabilităţii. Opulenţa se lăfăie şi-mi sare-n ochi în lumea celor extrem de bogaţi, îmi taie calea şi în plimbarea pe corniche unde yahturi luxoase se relaxează în port legănate de apa Mediteranei sub lumina unui soare care aici străluceşte altfel. Nepăsător la diferenţele de statut, smogul rezultat din traficul dens şi consistent tronează, invizibil de la nivelul solului, peste cartierele sărăcăcioase ca şi peste universul bogătaşilor deopotrivă. Privit însă de sus, de pe dealuri, oraşul se înfăţişează învăluit într-o pâclă albicioasă.
Nu am reuşit să îmi explic niciodată ce mă atrage la amestecul ăsta citadin pestriţ şi neaşteptat. Poate vechiul şi foarte noul care se amalgamează, cu toate că la prima vedere îmi pare că nu se potrivesc nicicum. Or fi oamenii deschişi şi primitori care vorbesc trei sau patru limbi aşa cum noi vorbim una. Îmi place să cred în toleranţă, dar mi s-a explicat la ultima călătorie că oamenii aceştia de etnii, culturi şi religii diferite trăiesc cumva fiecare în zona lor şi interacţionează destul de puţin. Găsesc interesantă dorinţa lor de a imita măcar aparent cultura occidentală, de a-i prelua imaginea şi comportamentele, combinată cu lipsa constantă de reguli şi arta de a se descurca, tipic orientale. Un tot eterogen aş zice, un cocktail de contrarii care convieţuiesc, îşi duc totuşi existenţa în acelaşi oraş, în aceeaşi ţară.
Libanezii mi-au părut pe rând frivoli şi superficiali, uneori snobi în goana asta a lor după distracţii şi în importanţa pe care o acordă aspectului exterior, posesiunilor şi aparenţelor. Şi poate chiar sunt. Am încetat demult, însă, să îi mai judec astfel de la ultimul război din 2006 la care am fost martoră în mod indirect. De când înţepenită zilnic în faţa canalelor internaţionale de ştiri mi-a tremurat şi mie sufletul pentru cei pe care îi cunoşteam. De când vedeam locurile în care mă plimbasem, bombardate. De când speram ca, în numărul de victime anunţat zilnic, să nu-mi fie prietenii sau familiile lor. De când, de la adăpostul păcii (poate nu îndeajuns preţuită) din ţara mea, am realizat că mi s-a schimbat percepţia pentru totdeauna. Că ceea ce urmăresc la telejurnal nu mai sunt doar unii dintr-o ţară îndepărtată care se bat ca chiorii pentru cine ştie ce pricini care nu mă privesc, ci sunt oameni pe care i-am întâlnit în drumul meu. Oameni cu care am muncit, cu care am avut conversaţii despre viaţă, oameni alături de care am stat la masă. Conştientizez că îmi pasă pentru că am fost acolo şi i-am cunoscut. Pentru că avem amintiri şi momente comune care ne leagă. Pentru că întâlnirea cu ei m-a schimbat.
Călătoriile şi mai ales întâlnirile cu ceilalţi, cei altfel decât mine, au meritul de a mai fi ridicat puţin oblonul de pe mintea mea. Ştim că mediteraneenii sunt mai joviali, în general, calzi şi dornici de a gusta plăcerile vieţii cât mai des. Cu toate acestea, a încolţit în mine bănuiala că uşurătatea cu care cei de aici îşi trăiesc viaţa vine şi din necesitatea de a trăi fiecare moment cât mai intens. Pentru că ei nu ştiu niciodată cu ce vine ziua de mâine. Dacă mai vine. Dacă le va fi dat să se mai bucure de ea. Pentru că nu ştiu niciodată cu precizie căruia dintre vecini i se năzare să le caute nod în papură din te miri ce pricină. Acest mod al lor de a fi e pur şi simplu, cred, un carpe diem pe turaţie maximă: o încrâncenare parcă de a nu pierde nicio clipă din cele pe care viaţa decide să le dăruiască.
Vecinătatea morţii te schimbă în mod sigur. Să te naşti, de exemplu, în timpul unui război civil şi să creşti cu moartea care-ţi suflă în ceafă zi după zi pe drumul spre şcoală, te face să te formezi altfel. Îţi conferă o perspectivă în care supravieţuirea are prioritate. Pe de altă parte devii cumva imun la grozăviile din jur. Nu te mai cutremură orice. Te bucuri că tu şi ai tăi sunteţi bine. Mai încolo de-atât, totul e relativ. Lucrurile cele mai simple redevin esenţiale. Înveţi că fiecare moment este cel mai important şi nu trebuie irosit. De ce să-l pierzi făcând planuri fără rost ce ţi s-ar putea nărui strivindu-te.
Încerc şi eu să îmi eliberez mintea doar şi pentru câteva ore, să o golesc de analize şi griji, stresuri pentru lucruri mărunte, care acum mi se par de prisos. Accept să testez faimoasa viaţă de noapte libaneză şi să gust din cocktail-ul intens al contrastelor. O băutură locală ce are ca ingredient de bază dorinţa de a consuma viaţa până la ultima picătură. Îl dau pe gât într-o seară fierbinte de vară în downtown într-un club foarte la modă de pe acoperişul unui zgârie nori. Înfăşurată cu briza umedă a mării care-mi răcoreşte trupul încălzit de dans mă sprijin de balustrada rece de oţel. La picioare mi se-ntinde oraşul ăsta zbuciumat care vrea să pară nepăsător la ce i s-ar putea întâmpla oricând, care caută să-şi ostoiască amintirile şi să-şi ignore rănile ce încă îl mai dor. Încearcă din răsputeri să-şi trăiască din plin fiecare clipă efemeră ca şi cum ar fi ultima. Beirut.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
