Ce e cu tine, Roxana? Azi nu eşti în apele tale!
Godson, ghidul nostru în safari, a intuit bine. Dacă în fiecare parc pe care l-am vizitat am împuşcat cu întrebări ca o mitralieră, acum, în timp ce ne înaintăm prin Ngorongoro, eu tac şi încerc să mă readun după vizita făcută într-un sat de masai. Godson e şi el un masai, ca origine. A studiat, are o casă ca toţi oamenii, o meserie, probabil o singură nevastă, doi copii, o maşină japoneză şi haine europene. S-a îndepărtat deja teribil de mult de mentalitatea şi tradiţiile tribului din care afirmă, cu mândrie, că face parte.
Dar cine sunt aceşti masai?
Nu vreau să intru în prea multe detalii, dacă eşti curios găseşti pe internet sau în cărţi multe informaţii şi detalii ciudate despre modul de viaţă al triburilor de masai (sau maasai), dar, ca să nu las toată munca la tine în teren, încerc să îţi dau câteva date importante. Triburile de masai au ajuns în Africa de Est pe undeva prin secolul 15. Au fost dintotdeauna triburi nomade şi s-au crezut stăpânii de drept (divin, bineînţeles) al vacilor, motiv pentru care au furat astfel de animale de la alte triburi, fără nicio remuşcare, iscând războaie şi ocupând teritorii pe care locuiau înainte alte comunităţi. Hrănindu-se adesea cu sânge de vită şi lapte, sau o combinaţie între cele două, un masai este demn de admirat numai dacă are o cireadă cât mai mare şi mai multe neveste, cele din urmă ocupând un loc neînsemnat în ierarhie. Femeile fac toată munca de pe lângă casă, dar nu au voie să intervină în treburile familiei, să mănânce cu bărbaţii şi nici măcar să se bucure de vreo plăcere sexuală. Femeile masai suferă şi ele, ca alte popoare care mai practică acest obicei barbar şi în ziua de azi, o mutilare genitală despre care nici nu vreau să îmi amintesc sau să pomenesc aici*. Ca să spun şi ceva de bine, triburile de masai au trăit întotdeauna în armonie cu natura. Nu au vânat animale sălbatice, acestea trăind bine merci în apropierea satelor lor. Ucideau doar lei, pentru a-şi demonstra bărbăţia şi pentru a merita o femeie, dar asta nu cred că se mai întâmplă azi, cel puţin nu frecvent. Mai mult de atât, am văzut documentare în care masaii au fost cooptaţi în programele pentru monitorizarea şi protejarea leilor, folosindu-se astfel de instinctele şi bunele cunoştinţe pe care le au aceştia în tot ceea ce priveşte natura. Migrând în permanentă căutare de apă pentru vite, masaii au permis păşunilor să se regenereze. Casele lor, create din pământ şi balegă, au fost întotdeauna un model de construcţie neinvaziv, înainte să se inventeze cuvinte cum ar fi ecologie sau sustenabilitate. Cu toate acestea, şi iar revin la detalii mai dure, începând cu dominaţia britanică, dar şi în perioadele mai apropiate, în aşa zisa libertate şi democraţie, pământurile lor au fost întotdeauna luate – coloniştii britanici pretextau că prezenţa masailor ar fi periclitat viaţa sălbatică, ceea ce am văzut deja că nu era adevărat, iar în prezent motivele reale ţin foarte mult de crearea parcurilor naţionale, „depozite” cu dobândă foarte avantajoasă, profitabile mai mult pentru industria turismului şi mai puţin pentru localnici. Bineînţeles că tot ce v-am povestit până acum provine din ceea ce am citit, nu din ceea ce am aflat la faţa locului. Aşa că închei paranteza şi, pentru că am ajuns să vorbim despre turism, trecem la ce a însemnat pentru mine o vizită într-un sat turistic de masai.
E o dimineaţă rece şi am intrat cu maşinile 4X4 în Ngorongoro Conservation Area. Aşteptam de mult această ocazie şi nu doar pentru viaţa sălbatică pe care o găzduieşte craterul, despre care ţi-am povestit deja, ci pentru că sunt cu adevărat curioasă să văd masaii şi să aflu mai multe despre ei, să încerc să îmi dau seama ce mai înseamnă a fi masai în ziua de azi. Ghidul nostru a fost destul de reţinut cu detaliile, aşa că asta e singura mea şansă: să văd cu ochii mei. Am citit, am înţeles că oricum ceea ce vom vedea noi este, de fapt, un sat organizat în mod special pentru turism, dar am în continuare aşteptări prea mari.
Oprim maşina şi vedem un şir de masai aliniaţi la intrarea în ţarcul din crengi spinoase de acacia, menit să protejeze aşezarea de sălbăticiuni. Şirul de masai e ocupat, ţine o demonstraţie de dansuri tradiţionale în faţa altui grup de turişti. Suntem întâmpinaţi de alt masai, care ne întinde o mână osoasă şi rece, urându-ne bun venit şi organizându-ne rapid şi eficient, fără să piardă niciun minut preţios, în grupuri de câte doi, pentru a avea fiecare şansa să viziteze o casă tradiţională. Eu şi Petra suntem luate de al treilea ghid local, masaiul care ne va prezenta casa, mama, patul, focul din casă, locul în care doarme copilul. Nevasta nu e prin preajmă, probabil nu e demnă de vizita noastră. În casă intri aplecat şi e destul de întuneric. Fumul îmi intră în ochi, nu pot să mă concentrez şi nu-mi aduc aminte ce vreau să întreb. Ne pofteşte să ne aşezăm pe o băncuţă, apoi ne recită ceea ce are de spus într-o engleză destul de bună, ocolind abil şi rapid răspunsul la întrebările mele timide.
În cele din urmă trece direct la subiectul care îl interesează.
Acum vă invit afară, în faţa colibei avem o mică expoziţie cu bijuterii tradiţionale, ne-ar ajuta dacă aţi cumpăra un suvenir.
Mă bufneşte râsul, dar ies repede afară, bucuroasă că o să pot respira din nou. În faţa colibei, aerul rece îmi limpezeşte creierul şi îmi amintesc ce mai doream să aflu. Îl întreb despre aprovizionarea cu apă, suntem în sezon secetos şi nu am văzut niciun fir de apă în apropiere. La care îmi răspunde:
Cumpărând de la noi ne veţi ajuta să avem bani, ca la rândul nostru să mergem să ne cumpărăm apă din oraş.
Bum! Mi-a dat cu tradiţia în cap. Îmi dau seama că orice aş întreba, răspunsul îmi va indica din nou nevoia lor de bani şi bazarul care înlocuieşte ceea ce, într-o aşezarea tradiţională, ar fi fost ţarcul cu animale. Tot e bine că nu am primit o cerere în căsătorie, cum a putut experimenta o altă fată din grup. Alex a avut mai mult noroc, a avut parte de un masai mai limbut şi mai puţin agresiv. Totul ţine de oameni, până la urmă, indiferent din ce cultură sau trib ar fi ei.
Dar cel mai bine îl las pe Alex să-şi povestească propria sa experienţă, ca tu să îţi faci o impresie corectă: într-adevăr, am avut parte de o experienţă aflată la polul opus faţă de ce a povestit mai sus Roxana. Personajul meu era un masai tânăr de aproximativ 24 de ani, care îşi trăia ultimele lui clipe în tribul pe care l-am vizitat. Urma ca a doua zi să să plece în alt trib, pentru căsătorie. Poate de aceea, în coliba mică şi întunecoasă, plină de fum de la jumătate în sus, am fost mai aproape de realitatea imediată a tânărului masai. Ne-a povestit, într-o engleză deloc rea, câteva crâmpeie din viaţa lui şi a tribului. Nu am avut sentimentul că subiectul principal al discuţiei se afla în afara colibei, în ţarcul cu podoabe, ba chiar am întârziat mai mult decât era programată întâlnirea din colibă. E drept că am fost şi eu condus în spaţiul familiei lui pentru a cumpăra ceva, dar masaiul nu a fost nici agresiv, nici insistent.
Într-un final negociez împreună cu Alex, cu aceeaşi agresivitate, un preţ modic pentru un colier. De gura Petrei, pentru că eu nu ştiu cum să fac să ies cât mai repede din acea înscenare de sat. Nu contest faptul că am de-a face cu adevăraţii masai, sunt prea slabi, prea disperaţi şi prea agresivi ca să nu fie autentici. Spre deosebire de preudo-masaii pe care i-am văzut pe plajele din Zanzibar, aceştia chiar trăiesc aşa cum trăiau în vechime, adaptându-şi doar o pate din obiceiuri la nevoile moderne şi la aşteptările publicului vizitator, în acest caz. Şi totuşi, experienţa e departe de ceea ce speram că va fi.
Şirul de masai de la ieşire îşi face plictisit şi zgribulit numărul, cu icnete înfundate şi sărituri destul de leşinate, faţă de ceea ce am mai văzut că poate fi un dans autentic. Vremea rece, aspectul lor scheletic, atitudinea arogantă şi cam agresivă, toate se adună şi mă întorc pe dos, făcându-mă să mă simt iarăşi ca un actor într-un rol pe care nu mă aşteptam să-l iubesc, dar speram măcar să-l înţeleg. Ca şi în cazul vizitei la tribul Hadzabe, n-am înţeles mai nimic, nici din rol, nici din scenariu. Şi cu atât mai mult n-am înţeles cum ar putea o europeancă să se îndrăgostească şi să suporte tot ceea ce suportă femeia unui masai, oricât de deschis la cap ar fi acesta. Am citit cu noduri, la un moment dat, celebra carte Îndrăgostită de un masai, de Corinne Hofmann. Am citit-o până la capăt doar pentru a mă documenta, înghiţind cu greu exprimarea naivă. Totuşi cred că am înţeles mai bine din carte, decât din contactul cu realitatea, un simplu fapt: există culturi care chiar nu se pot amesteca. Iar încercarea de a face comerţ între ele nu aduce mare lucru, pentru niciuna din părţile implicate.
*Fără nicio legătură cu masaii, dar legat de subiectul pe care nu am vrut să-l dezvolt, am cumpărat la un moment dat, din Egipt, o carte cutremurătoare. Se numeşte Khul-Khaal, Five Egyptian Women Tell Their Stories (Contemporary Issues in the Middle East). Merită citită, pentru cine vrea să ştie adevărul.
Text: Roxana Farca
Foto: Alex Farca
Fotografiile de mai sus au fost realizate cu un Nikon D90 şi un mirorless Sony Alpha A6000 (fotografiile de ansambul şi de interior), pentru care mulţumesc Sony Romania.
Mulţumim 1001 adventures pentru experienţa deosebită pe care am trăit-o şi pentru şansa de a vă aduce azi spre citire aceste rânduri. Mai multe detalii despre programul pentru Tanzania şi Zanzibar aici.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
