Dolomiţii în familie, pe poteci şi via ferrata. Trasee şi sfaturi practice.

Dintre toţi munţii din lume, Dolomiţii au fost întotdeauna favoriţii mei. Îi iubeam platonic, de la distanţa confortabilă a şoselelor montane alpine, dar nu urcasem niciodată mai sus decât urca şoseaua (ceea ce oricum e impresionant de sus, dar insuficient pentru cine vrea cu adevărat să se bucure de munte). Îi plăceam estetic vorbind – tipic feminin, aşa cum îmi place o maşină galbenă mai mult decât o maşină albastră, fără să mă gândesc la ce e sub capotă. În 2015 am hotărât totuşi să facem paşi şi să cunoaştem Munţii Dolomiţi aşa cum se cuvine. Alături de prietenii noştri, am plănuit o săptămână acolo, la început de vară. Şi ca să împăcăm atât dorinţa noastră de a merge zilnic pe munte cu trezirea interesului membrilor mai mici ai grupului, am decis să încercăm câteva trasee de via ferrata, cele care nu ridicau mari probleme de dificultate sau risc. Copiii sunt mult mai motivaţi atunci când au provocări noi şi iubesc mult mai mult căţăratul, decât mersul la pas pe o potecă.

Nu a fost atât de uşor să ne organizăm pe cât am crezut iniţial că va fi. Planul de acasă s-a schimbat major la faţa locului, dar asta nu ne-a stricat vacanţa. Nu plecasem cu aşteptări greşite şi eram pregătiţi pentru orice fel de modificare şi adaptare, în aşa fel încât toată lumea să se simtă bine. De aceea, în acest articol mă voi concentra mai ales pe partea de organizare a unei astfel de incursiuni, sperând să-ţi fac ţie sarcina puţin mai uşoară, dacă vei dori să ne-o iei pe urme, pe poteci şi via ferrata. Trebuie să nu uiţi nicio clipă că noi suntem la un nivel de începători şi că, dacă tu eşti mai aventuros din fire şi ai o rezistenţă fizică mai bună, cu siguranţă că poţi găsi provocări pe măsura ta în Munţii Dolomiţi.

În acest acest articol vei găsi:

Ce este o via ferrata?

Trasee panoramice şi câteva via ferrata uşoare în Dolomiţi (programul nostru pe zile).

Când mergi în Dolomiţi?

Cum ajungi în Dolomiţi?

Unde te cazezi în Dolomiţi?

Echipamente necesare.

Alte informaţii utile.


ÎNAINTE DE ORICE, CE ESTE O VIA FERRATA ŞI CUM POŢI SĂ ALEGI UNA POTRIVITĂ PENTRU TINE?

Alexandra a scris un articol foarte bun pe Viajoa – ce este via ferrata şi cu ce se mănâncă. L-am mâncat, pardon, citit cu atenţie înainte de a pleca, ştiind că are mult mai multă experienţă decât noi. Cu siguranţă că se poate scrie foarte mult pe tema aceasta, nu voi intra în foarte multe detalii, aş vrea doar să reţii câteva aspecte.

În primul rând via ferrata este un traseu montan asistat de cabluri metalice sau poduri când este vorba de mers înainte şi de cabluri plus scăriţe (nu au toate, dar e minunat când sunt), când e vorba de căţărat. De aceste cabluri te asiguri folosind un echipament specializat pe care îl porţi şi e musai să faci asta, pentru că în general astfel de trasee sunt pe stânci şi nu la mare distanţă faţă de prăpastie. Trusa constă din ham, kit de asigurare cu două carabiniere, cască şi mănuşi, deşi pe traseele uşoare mănuşile nu sunt absolut necesare, noi nu am avut şi nici nu le-am simţit lipsa. Pe trasele mai grele sau cu zăpadă / gheaţă, ai putea avea nevoie şi de colţari, dar nu aş putea să îţi spun prea multe despre asta. Nu mai povestesc nici despre echipamentul specific muntelui sau despre faptul că dacă nici măcar o pereche bună de bocanci nu ai, cu talpă aderentă, mai bine vizitezi nişte muzee într-un oraş. Am făcut o listă minimală spre finalul articolului, dacă simţi nevoia de ceva sugestii.

02_Tre_Cime-3942

01_Val_di_Fanes-3621

Revenind la subiect, există un singur mod de a folosi echipamentul de via ferrata şi, dacă ai fost vreodată într-un parc de aventură (iar dacă nu, ar fi bine să mergi măcar o dată, ca să te obişnuieşti cu el într-un mediu relativ monitorizat), ştii deja că trebuie să ai în permanenţă o carabinieră ataşată de cablu. Niciodată nu le desfaci pe amândouă pentru a trece de un nod, de la un cablu la altul. În bucla aceea de fier poate să stea viaţa ta, atât timp cât ea este ancorată de cablu. Asigurarea aceasta îţi dă în primul rând un confort psihic. Eu am o frică destul de serioasă de înălţimi. Mă pot panica cu adevărat dacă văd pe cineva pe marginea unei prăpăstii, iar dacă acel cineva e copilul meu, îţi dai seama că îmi e şi mai greu. Am învăţat totuşi să mă mai stăpânesc (de fapt, am învăţat că trebuie să mă uit în altă parte sau să merg eu în faţă) şi am constatat că, atât timp cât am avut acel cablu de care să mă leg, am putut merge pe muchii înguste, cu perete stâncos pe o parte şi hău adânc în alta, fără să-mi tremure picioarele.

01_Val_di_Fanes-3335

Nu trebuie să te laşi înşelat totuşi de siguranţa pe care ţi-o oferă echipamentul şi prezenţa cablurilor. Desigur, dacă vei pica din neatenţie, sistemul de siguranţă te va opri, dar asta nu înseamnă că nu te-ai putea lovi sau răni, în funcţie de cum şi unde s-a întâmplat. Aşa că ai grijă şi nu uita să respecţi şi o altă regulă importantă, aceea a distanţei dintre doi oameni. Nu te înghesui şi nu îi înghesui pe cei din faţă. Am citit că o singură persoană trebuie să fie susţinută de o porţiune de cablu, nu mai multe în acelaşi timp. Dacă păstrezi distanţa ai o şansă mai mare să nu suferi şi tu din greşeala altuia, ca să nu mai spun că nu e o idee bună ca cel din faţă să se simtă stresat şi grăbit, cu tine suflându-i în ceafă.

01_Val_di_Fanes-3223

În al treilea rând, traseele de via ferrata nu au un mod de clasificare foarte clar, aşa cum se întâmplă în cazul traseelor de alpinism. Din câte am observat eu, gradele lor de dificultate pot varia în funcţie de opinia şi experienţa persoanei care a scris un ghid pe care tu îl vei consulta. Nu sunt diferenţe majore, dar dacă eşti începător, aşa cum eram noi (şi suntem încă), te vei simţi destul de confuz chiar şi după ce te vei documenta folosind mai multe surse.

În plus, şi asta mi se pare cel mai ciudat, deşi Dolomiţii sunt renumiţi pentru traseele de via ferrata (acolo s-au şi inventat, în cu totul alte scopuri, mai precis pentru deplasarea trupelor în Primul Război Mondial), la oficiile de turism nu am găsit oameni pregătiţi pentru a explica sau a da detalii. Am întâlnit chiar o angajată de la oficiul de turism din Auronzo care ne-a spus: „a, vai, dar mie nu îmi place să merg pe via ferrata, nu ştiu să vă spun mai multe”. Vorbim de un om pus acolo să ofere informaţii turiştilor, într-o zonă montană. Măcar în Cortina ne-au trimis la un alt birou, cu ghizi montani, şi abia aici am obţinut nişte hărţi şi câteva informaţii cam scoase cu furca, normal, ei preferau să te însoţească, nu să te informeze. Iar un ghid costă destul de mult şi chiar nu ai neapărată nevoie de el, dacă nu te arunci la trasee periculoase sau ştii să dai înapoi, când simţi că te depăşeşte. Una e să citeşti, pe net, descrieri de trasee, cu informaţii ce par suficiente pentru cine a fost acolo, dar nu sunt nicidecum complete pentru cine nu a fost niciodată, alta e să ajungi la faţa locului şi să constaţi, pe un traseu care era marcat ca uşor şi asigurat, că nu există cablu pe o bucăţică lungă şi foarte îngustă. Şi nimeni să nu-ţi fi spus asta, nici descrierile de pe net, nici ghizii montani, nici oamenii de la cabana de unde începea traseul. Acum înţelegi de ce am spus că trebuie să fii pregătit pentru orice fel de schimbare şi modificare? Noi am făcut trasee complete sau am dat înapoi şi am reconfigurat, atunci când nu ne-am simţit în siguranţă sau când un copil s-a speriat şi a simţit că nu mai poate continua. Nici măcar nu am mers pe via ferrata în fiecare zi. Voi reveni însă asupra acestor aspecte, în descrierile detaliate ale traseelor. Până una alta hai să ţi le enumăr, pe scurt şi pe zile. Ţine cont că nouă ne ia, în mod obişnuit, mai mult decât altor drumeţi, pentru că mergem încet, facem opriri de poze foarte frecvente şi, în general, preferăm să nu ne grăbim.


 

TRASEE ÎN DOLOMIŢI

Ziua 1, 27 iunie 2015 – Valle di Fanes, Via ferrata Giovanni Barbara.

Nouă ne-a luat 6 ore, cu opriri multiple de poze, gustări şi odihnă. Nu sunt cabane pe drum, am avut gustări şi fructe la noi.

Un traseu foarte frumos ce trece pe lângă râuri şi multe cascade, la un moment dat chiar pe sub o cascadă. Poteca merge mult la umbră, prin pădure, iar porţiunile de via ferrata sunt scurte si uşor abordabile de către oricine. Există doar două căţărări verticale, dar sunt echipate cu scăriţe şi nu sunt deloc înalte. Ideal de făcut cu copii, nu foarte mici, dar de la 7-8 ani în sus sunt convinsă că se descurcă. Mai multe detalii şi fotografii găseşti în articolul dedicat acestui traseu:

Dolomiti-01853

01_Val_di_Fanes-3585

Ziua 2, 28 iunie 2015 – Tre Cime

Rifugio Auronzo (2330), Rifugio Lavaredo (2334), Rifugio Locatelli (2405), Malga LangAlm (2283), plus o porţiune dus-întors din via ferrata Innerkofler. Am avut nevoie de 9 ore, timp în care am făcut şi o pauză de masă de aproximativ o oră jumătate.

După ce am lăsat maşina la prima cabană, am pornit pe traseul cu adevărat popular şi uşor care face înconjurul stâncilor ce poartă acest nume, cu posibilităţi de pauze la trei cabane. Via ferrata începe după Rif. Lavadero, dar nu este obligatorie, e doar o variantă pentru cei curajoşi. Noi am încercat-o, dar ne-am întors în momentul în care am dat de o porţiune neasigurată pe care am considerat că nu este înţelept să o abordăm. Am fost avertizaţi de la prima cabană că e posibil să fie bucăţi cu zăpadă, era într-adevăr una, nu ne-am împiedicat de ea, dar nimeni şi nicăieri nu spunea că traseul nu este asistat cu cablu peste tot. Chiar dacă nu mergi pe via ferrata, peisajul este superb şi diferenţa de altitudine nu este mare, merită măcar să faci o bucăţică, oricât de mică. Atenţie, pentru că este atât accesibil, e şi foarte aglomerat. Nu-l rata, dacă ajungi în sezon, dar cred că e o idee mai bună să-l faci în extrasezon (cu echipamentul necesar pentru zăpadă, dacă este nevoie). Mai multe detalii şi poze aici:

02_Tre_Cime-3907

Dolomiti-01993

Ziua 3, 29 iunie 2015 – Via ferrata Averau.

Rifugio Fedare – Rifugio Averau (2416), apoi via ferrata Averau. Am stat acolo 5 ore, în condiţiile în care nu mergea telecabina până la refugiu şi am luat şi am stat să ne odihnim şi energizăm cu ceva dulce, la cabană.

Am fi economisit aproximativ două ore jumătate dacă am fi urcat şi coborât cu telescaunul de la Rif. Fedare, dar în acest caz nu ştiu dacă am mai fi apucat să facem mişcare. Aici venisem pregătiţi pentru via ferrata, dar, după ce ne-am odihnit la Rif. Averau şi am urcat poteca spre vârful cu acelaşi nume (Averau, 2649 m), am descoperit o urcare verticală pe un perete asigurat, dar fără scăriţe cel puţin în prima parte, vizibilă. Se spunea că e potrivită pentru alpiniştii începători, dar mie mi s-a tăiat entuziasmul de cum am văzut-o; ceilalţi au încercat, dar nu au reuşit să ajungă până sus, lipsa de experienţă şi ameninţarea cu ploaie s-au dovedit demoralizatoare. Şi aici peisajul este superb, iar locul nu pare asaltat de turişti, aşa că merită inclus în plimbările tale, chit că o faci doar pentru un prânz. Te vor convinge pozele din articolul dedicat acestei zile, aici sau mai jos:

Dolomiti-02426

Dolomiti-02378

Ziua 4, 20 iunie 2015  – Cinque Torri.

Durata cel mult 2 ore, dacă iei telecabina.

Acesta este o plimbare simplă pentru oricine. Nu e nicio via ferrata, e însă un fel de rai pentru alpinişti. I-am văzut sus pe stânci şi cel mai mult m-a impresionat imaginea unei familii care se căţăra, cu o fetiţă mult mai mică decât Petra. Am urcat cu telecabina până la Rif. Scoiattoli, iar de acolo am urmat poteca marcată ce face înconjurul stâncilor. De fapt, e mai degrabă un muzeu în aer liber. În prima parte a traseului, cazematele şi tranşeele te ajută să îţi imaginezi cum a arătat locul în timpul primului război mondial şi îţi ridică tot felul de întrebări legate de veşnicele conflicte care au tot apărut într-o lume atât de frumoasă şi bogată, suficient de mare cât să ne ajungă tuturor. Sunt mai multe trasee în zonă, merită să mai cercetezi, pentru a nu te limita doar la înconjurul celor cinci stânci. Mai multe detalii şi poze aici sau mai jos:

04_Cinque_Torri-5268

În aceeaşi zi se poate face şi traseul pe care noi l-am mirosit doar în ziua patru (am fost până acolo, dar am urcat cu telecabina) pentru a-l face pe jos în ziua cinci. Vezi ziua următoare.

Ziua 5, 1 iulie 2015 – Falzarego (2117) – Rifugio Lagazuoi (2732).

Urcare susţinută, durata 3,5 ore, din care o oră jumătate de urcat în tunel, pe întuneric.

Dacă nu te simţi în stare să urci pe jos, există telecabină, din Pasul Falzarego. Dacă vrei totuşi să vezi cum e să urci printr-un kilometru de tunel săpat în stâncă (făcut tot în război), ai nevoie cel puţin de lanternă şi bocanci cu talpă aderentă, recomandabil şi cască. Casca se poate închiria de lângă telecabină şi nu vei regreta că o ai atunci când vei da cu capul, din greşeală, de tavanul tunelului săpat în stâncă. Tunelul e destul de înalt şi are din când în când găuri pentru aerisire şi privit afară. Se poate alege şi varianta la coborâre, ar putea părea mai tentant, dar cred că se alunecă şi mai tare, iar treptele sunt suficient de înalte încât să devină o adevărată provocare pentru genunchi şi picioare. Când ajungi sus te mai poţi plimba pe lângă refugiu, sunt tot felul de poteci care pleacă sau ajung acolo, inclusiv o via ferrata despre care nu ştiu să îţi spun prea multe. Iar peisajul mie mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase din tot ceea ce am văzut în Dolomiţi. Mai multe detalii şi poze aici sau mai jos:

05_Lagazuoi-5586

05_Lagazuoi-5423

Ziua 6, 2 iulie 2015 – Il Giro del Sassolungo.

 Rifugio Toni Demetz (2685) – Rifugio Vicenza (2256) – Rifugio Emilio Comici (2154) – Rifugio Sella (2150m), durata 5 ore cu tot cu vreo două ore jumătate opriri de masă şi relaxare.

De la Rif. Sella, unde am parcat maşina, am luat telegondola până la Rif. Demetz. De acolo, am coborât până la Rif. Vicenza. Mai departe am ocolit masivul Sella şi am ajuns înapoi la refugiul unde am parcat maşina, de data aceasta fără telegondolă. Pe drum am mai întâlnit şi Rif. Emilio Comici, cu un aspect ce aduce cu terasele luxoase de la marginea lacului Herăstrău, dar pe care noi l-am prins ud şi închis. Plănuisem să facem acest traseu uşor şi frumos în prima zi, pentru încălzire, dar a ajuns să fie un fel de cadou de ziua mea, în ultima incursiune pe munte din acea vacanţă. Ne-a şi plouat, dar aveam tot ce trebuie la noi, iar vederea masivului Marmolada la apus şi curcubeul de la final, prins pe drum spre următoarea noastră cazare, au fost lumânările de pe tort. Mai multe detalii şi poze aici sau mai jos:

Dolomiti-03026

 

Fine dell’avventura

Ultimele două nopţi le-am petrecut într-o căsuţă chiar pe malul lacului Alleghe, cu linişte şi pădure alături, dar şi cu o privelişte care s-a legat ca o fundă peste toate zilele petrecute pe aceste frumoase trasee. Înainte de a ne despărţi de Dolomiţi, am mai dat un ocol altui lac, Lago Carezza. O plimbare scurtă în jurul lui te scapă de masele de turişti scurse din autocare, iar culorile şi legenda lacului sunt cu adevărat speciale. Revenim şi aici cu mai multe detalii, într-un articol separat.

Dolomiti-03149

Ştiu că ţi-am făcut poftă, aşa că vezi mai departe şi câteva aspecte practice.


 

CUM AJUNGI ÎN DOLOMIŢI?

Există cel puţin două variante bune şi comode pentru a ajunge în Dolomiţi?

1. Rapid şi eficient, cu avionul

Se poate ateriza pe cel puţin şapte aeroporturi în Italia (Veneţia, Milano, Bergamo, Verona, Bolzano, Trento, Treviso) sau în Austria, la Innsbruck. Innsbruck şi Milano sunt potrivite atunci când vrei să ajungi uşor la Dobiacco şi Bressanone, punctul de început al ambelor trasee Alta Via 1 şi Alta Via 2, în timp ce Veneţia sau Treviso sunt aproape de Cortina şi Belluno. Odată ajuns, poţi închiria maşină sau poţi alege să mergi mai departe cu trenul sau autobuzele locale. Pentru tren verifică aici. Aş recomanda totuşi o maşină, pentru o mai mare flexibilitate de mişcare, mai ales când eşti pe cont propriu şi nu rămâi doar pe munte. Uneori, chiar dacă vrei să ajungi de la apartament la un supermarket, e mai bine să ai o maşină. Distanţele nu sunt întotdeauna mici şi nu îţi imagina staţiunile din Dolomiţi pline de magazine la toate colţurile, pentru că nu sunt.

2. Cu maşina

Noi am mers cu maşina pentru că am vrut să ne oprim pe drum şi în Ungaria, planificând acolo câteva zile la bălăceală, în Szeged şi Budapesta. Sunt aproximativ 1500-1600 de km de la Bucureşti până în Auronzo, staţiunea în care am avut prima cazare în Italia.

Iar dacă vrei ceva alternativ şi provocator:

3. Ai putea merge cu trenul?

Nu ştiu în ce măsură merită o călătorie cu trenul până în Italia şi nici nu am găsit la o primă căutare prea multe informaţii. E posibil să fie mai scumpă decât avionul, dar mie mi-ar plăcea să aflu mai multe, dacă a fost cineva vreodată pe calea ferată către Italia, aştept un comentariu cu detalii.


 

CÂND E CEL MAI BINE SĂ AJUNGI ÎN DOLOMIŢI?

Sezonul de trekking în Dolomiţi e între mijlocul lui iunie şi sfârşitul lui septembrie. În afara lui, multe refugii şi alte facilităţi sunt închise, dar ai marele avantaj că e mai puţin aglomerat. Noi am ajuns spre sfârşitul lui iunie şi era încă destul de liber, dar nu peste tot, ba mai mult, aşa cum ai putut citi mai sus, ne-am trezit că telescaunul către Rif. Averau nu fusese încă pus în funcţiune. Partea excelentă a fost că în iunie am avut multe ore de lumină, la ora 22:00 era încă zi. În august am citit că sunt multe ploi şi furtuni, ca să nu mai spun că luna aceasta e preferată de italieni pentru vacanţe şi totul devine supraaglomerat. Dacă mergi spre capetele de sezon şi te bazezi pe refugii, ar fi bine să întrebi din timp dacă sunt sau nu deschise.

Dolomiti-02036


 

UNDE TE CAZEZI ÎN DOLOMIŢI?

Înainte să plecăm ne-am întrebat dacă are sens să cărăm cu noi echipamentul de camping sau nu. Traseul nostru includea o oprire în Ungaria şi o întoarcere prin Croaţia, locuri în care ştiam că vom alege să ne cazăm la un hotel sau o pensiune. Rămânea doar ideea de a pune cortul într-un camping din Cortina d’Ampezzo, vezi exemple aici  sau aici. Trebuie să ştii că în Dolomiţi şi în parcurile naţionale din Italia nu ai voie să campezi. Dacă vrei să faci un traseu mai lung pe munte, Alta Via 1 sau Alta Via 2, complet sau parţial, poţi alege să te cazezi la refugii, cabane deosebit de frumoase, curate, cu multe facilităţi şi mâncare de cele mai multe ori excelentă, dar destul de scumpe. Un pat într-o cameră comună, varianta cea mai ieftină, poate fi undeva în jur de 40-50 de euro.  Solo e ok, în doi poate fi înghiţit, dar în trei e deja prea mult. Punând toate în balanţă, nouă ni s-a părut mult mai eficient să căutăm un apartament pentru toţi, la poalele muntelui. Am călătorit împreună cu altă familie şi, pentru şase persoane, am găsit apartamente între 40 de euro şi 100 de euro pe noapte, pentru toţi şase. Primul a fost în Auronzo şi a avut o privelişte foarte frumoasă, deşi ar fi fost mai potrivit pentru cinci persoane în loc de şase (canapeaua era cam expirată). Auronzo este o bază foarte bună pentru a explora traseele pe care le-am abordat noi, deşi Cortina ar fi fost o alegere şi mai bună, dar nu cred că la fel de abordabilă, din punct de vedere preţuri. Al doilea apartament a fost un etaj întreg într-o vilă aflată chiar pe malul lacului Alleghe, cochet şi cu o privelişte extraordinară asupra lacului şi munţilor. Acolo mi-am sărbătorit ziua de naştere şi nu cred că am fi putut găsi un loc mai bun pentru o astfel de ocazie.

Privelişte de la apartamentul din Auronzo
Privelişte de la apartamentul din Auronzo
Privelişte de la apartamentul din Alleghe
Privelişte de la apartamentul din Alleghe

În concluzie, e bine să reţii două lucruri. În primul rând, dacă te apuci să cauţi din timp cazare, sigur găseşti ceva rezonabil. Cortul poate fi o opţiune, dar nu sunt convinsă că merită să îl cari şi nu uita că e munte, dacă prinzi ploi şi frig s-ar putea să nu mai fie atât de romantic pe cât pare. Apoi, dacă mergi în familie şi sunteţi cel puţin trei sau patru, varianta cea mai bună ca preţ rămâne închirierea unui apartament. În plus faţă de costul pe persoană care se reduce simţitor, o bucătărie utilată se dovedeşte a fi extrem de utilă în administrarea bugetului pentru mâncare. Alex a gătit şi am mâncat foarte bine, cu produse proaspete cumpărate de la supermarket, de la aprozar sau de la măcelărie.


 

CE TREBUIE SĂ AI LA TINE, CE ECHIPAMENTE?

Am avut de acasă rucsacii de zi, sticlele de apă refolosibile, bocancii, gecile de ploaie şi hainele potrivite de munte, atât pentru cald, cât şi pentru rece: tricouri şi şosete de lână, polare, geci de puf, ceva de pus pe cap. Chiar dacă e senin şi foarte cald când pleci pe traseu, e obligatoriu să ai la tine ceva călduros şi o geacă impermeabilă, nu ştii niciodată cum e acolo sus sau cum se schimbă vremea. În plus, pe munte e bine să ai mereu la tine o hartă, o lanternă (varianta de pus pe cap e cea mai utilă pentru că îţi lasă mâinile libere), baterii de schimb, poate un fluier, apă, ceva de mâncare (batoane de cereale, fructe uscate) şi un minim set de prim ajutor (cu plasturi, ceva dezinfectant şi analgezice, pentru a nu lăsa o durere sau o zgârietură să-ţi strice plimbarea). Cât despre echipamentul de via ferrata, nu ştiam exact cât îl vom folosi atunci sau în următorii ani şi, pentru că şi acesta are un termen de valabilitate şi nevoie de un loc în casă, am ales să îl închiriem. Am găsit de închiriat în Cortina, totul mai puţin mănuşi, la un preţ de 15 euro de persoană. Iniţial am închiriat pentru 5 zile, dar l-am returnat mai devreme şi am compensat diferenţa nefolosită cumpărând din acelaşi magazin un rucsac de care aveam eu nevoie oricum.

01_Val_di_Fanes-3180


 

ALTE INFORMAŢII PRACTICE

Semnalul universal pe munte, în situaţie de urgenţă, este format din şase semnale sonore (fluieri, strigi) sau vizuale (fluturi ceva viu colorat, de exemplu), cu pauză de un minut, apoi repetat. Dacă ai telefon şi reţea, numărul de urgenţă este 112.

Ca peste tot în Italia, în Dolomiţi multe restaurante au pauză de prânz, de două-trei ore, aşa că ai grijă cum îţi programezi mesele, dacă nu ai de gând să te mulţumeşti cu un panino la o cafenea sau să-ţi găteşti singur.

În Dolomiţi sunt şi trasee pentru bicicletă, parcuri de aventură pentru copii, dar şi poteci tematice educative, vezi de exemplu pădurea viorilor din Paneveggio – Pale di San Martino Natural Park.

O ultimă sugestie sau reamintire: când mergi pe munte ai grijă să nu te abaţi de la potecă, să laşi florile să trăiască în mediul lor, să nu laşi nimic în urma ta, nici măcar hârtia igienică. De la magazinele aflate la baza telecabinelor sau prin nenumăratele pasuri, poţi cumpăra cărticele care îţi prezintă fotografii cu fauna şi flora din Dolomiţi, poate că e o idee să le identifici, pe traseu, mai ales când eşti cu copiii. Când am fost noi erau multe flori, Alex a vânat cu aparatul foto multe păsări, aşa cum face el de obicei, iar o o marmotă s-a încălzit la soare foarte aproape de noi, la finalul unui traseu, ca un bonus nesperat şi neaşteptat.

02_Tre_Cime-4449

02_Tre_Cime-4033

01_Val_di_Fanes-3142

DRUM BUN!

Dacă mai ai nevoie şi de alte detalii, urmăreşte mai departe poveştile noastre sau lasă un comentariu sau o întrebare mai jos. De asemenea, dacă ai fost şi tu şi vrei să adaugi ceva nou sau alte recomandări, ar fi extrem de util să o faci, pentru toţi cititorii LumeaMare.

Îţi mulţumim că ne citeşti şi îţi dorim drum bun şi zile cu soare!

Mai multe despre călătoriile cu copii vei găsi în cartea publicată în martie 2018:

Mami, tati, uite cămilele!

 

Cum să supraviețuiești în călătoriile alături de copii. Sfaturi serioase pentru părinți și povești fantastice pentru copii, însoțite de ilustrațiile naive ale subsemnatei.

Detalii aici.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.