În articolul anterior ţi-am explicat ce este o via ferrata şi ţi-am dat toate detaliile şi sfaturile practice pentru organizarea unei vacanţe în Munţii Dolomiţi. Am promis totodată că vom reveni cu mai multe detalii despre fiecare zi în parte şi cu poveştile sau impresiile noastre. Astăzi pornim la drum pe primul nostru traseu, gata să ne bucurăm de natură şi să încercăm, pentru prima dată, experienţa unei via ferrata. Dacă vrei să sari peste poveste şi să ajungi la descrierea concretă a traseului (de unde îl începi, cum ajungi acolo, pe unde o iei, cât îţi ia şi ce găseşti pe drum) dă click aici.
Valle di Fanes – impresii, legende şi poveşti de la Roxana
Traseul prin Valea Fanes a fost poate că unul dintre cele mai verzi şi mai variate din tot ceea ce aveam să încercăm în perioada în care am stat în Dolomiţi. Cărarea ne-a dus prin pădure, pe lângă râuri şi cascade mai mari sau mai mici, am avut parte şi de urcuş, şi de coborâş, şi de câteva porţiuni frumoase de via ferrata. Când am văzut prima dată traseul de pe stâncă, din punctul de belvedere al cascadei Fanes, era cât pe ce să îmi abandonez prietenii, să mă aşez pe jos şi să spun că eu nu mă încumet să mai fac niciun pas înainte. Cu ajutorul zoom-ului de la aparat observasem cum se mergea pe bucăţica îngustă, de lângă stâncă, iar din locul în care mă aflam aveam o perspectivă corectă şi realistă a adâncimii prăpastiei pe lângă care ar fi trebuit să trec indiferentă.
Picioarele mi se înmuiaseră numai privind, de la mare distanţă; eram convinsă că acolo mă voi panica sau, în cel mai bun caz, transforma într-un bolovan. Am mers totuşi mai departe, îmbufnată şi suspicioasă, încercând să-mi potolesc tremurul picioarelor şi să nu mă supăr că ceilalţi nu păreau să mă creadă şi să-mi înţeleagă teama. M-am echipat mecanic, am făcut o poză pentru posteritate şi am pornit.
În curând nu numai că nu mai aveam nicio spaimă, ba mă şi bucuram de reuşită şi de perspectiva complet diferită asupra adâncimilor care, prin nu ştiu ce minune, nu mai păreau să vrea cu tot dinadinsul să mă tragă spre ele. Treptele din fier montate pe scurtele bucăţi ce au trebuit escaladate m-au împiedicat să îmi găsesc iar scuze pentru neputinţă, iar trecerea pe sub cascadă şi felul în care se vedeau munţii din depărtare, prin perdeaua de apă, au adăugat la amestecul meu contrastant de sentimente un extaz la care chiar nu mă aşteptam. Atunci mi s-au făcut toate legăturile în cap, cu ceea ce citisem în cărţile de istoria artei, atunci am înţeles sensul sublimului şi am decis că pot să îmi accept fricile şi bucuria prin filtrul acestui cuvânt. Despre sublim am povestit la Poveşti din LumeaMare, dar şi în scris, în eseul Sublimul s-a născut în Dolomiţi:
Spre capătul traseului, atunci când norii se adunaseră deasupra noastră şi încercam fără succes să surprindem adâncimea şi “sublimul” unui canion în fotografii, de pe un pod, am observat un panou. Era o legendă din secolul XV, creată în jurul unor persoane care au existat cu adevărat. În ea se povestea că nobilul cavaler Gugliemo Brack von Asch, din Valea Marebbe, se îndrăgostise de Simonia, fata unui proprietar de pământ din Winkelhofer de Botestagno. Pentru a-şi vizita iubita, cavalerul trebuia să traverseze Valea Fanes şi podul pe care tocmai ne aflam, Ponte Òuto sau Ponte Alto. Locuitorii din Ampezzo nu erau de acord cu apariţia acestui străin şi încercau să-i pună piedici. Iar atunci când s-au hotărât să dărâme podul, pentru a-i întinde o capcană, bravul cavaler şi-a îndemnat calul să sară peste canionul periculos, reuşind să treacă nevătămat mai departe. Acest gest de curaj i-a garantat acceptarea şi admiraţia celorlalţi. Finalul a fost fericit şi cu moştenitori.
La rândul meu, mă simţeam învingătoare după o zi atât de frumoasă. Era doar începutul, de acum încolo aveam să fiu mai curajoasă, îmi spuneam privind cu îngâmfare înainte. Dar ploaia m-a obligat să-mi las nasul în jos şi să privesc pământul, în timp ce mărisem paşii şi încercam să ne dăm seama dacă suntem pe drumul cel bun către parcare.
Valle di Fanes şi via ferrata Giovanni Barbara, descriere traseu – detalii de la Alex
Primul traseu pe care l-am ales pentru debutul drumeţiilor pe munte a fost unul pe care nici măcar nu-l aflasem sau anticipasem înainte de plecarea de acasă. Ni-l arătase un ghid montan din Cortina d’Ampezzo pe hartă şi ni-l recomandase ca perfect pentru început şi pentru persoane mai puţin experimentate, ca noi. E fost un traseu variat și echilibrat, cu stânci și poteci prin pădure, cu lacuri și râuri rapide de munte, cu podeţe şi cascade. Porțiunile de via ferata nu sunt mari și îţi testează disponibilitatea de a trece și la lucruri mai serioase. Privind în urmă ne-am bucurat că am început cu el pentru că ne-a dat încredere și curaj.
Cum ajungi?
Pornind din Cortina d’Ampezzo mergi pe drumul SS51 spre Dobiacco. La aproape 7 km de Cortina, aproape de un ac de păr, se deschide o bretea la stânga care te duce în parcare.
Pe scurt:
Diferență de nivel: 500 m
Înălțimea feratei: 100 m
Echipament: kit via ferrata
Timp – 3.5 ore (6 ore, dacă îți acorzi timp răsfăț și fotografii)
De aici cobori uşor pe un drum larg şi acoperit de pietricele până la Pian de Loa. Ții dreapta iar paşii te poartă pe traseul nr. 10 – Sentierro dei Canyons and e delle Cascate. Întâlneşti de fapt 3 via ferrate: Via Ferrata Giovanni Barbara, Via Ferrata Lucio Dalaiti și Cengia de Mattia şi trei cascade: Fanes di Sotto (1425 m), Fanes di Sopra și Sbarco de Fanes (1746 m).
Traseul se pierde prin pădure şi te duce până la Ponte Alto de unde se deschide peisajul și privirea ți se pierde în adâncul canionului. Noi am mers pe via ferrata Giovanni Barbara, pe care am făcut-o la urcare şi Cengia de Mattia.
Cobori la baza cascadei unde faci dreapta și intri pe via ferrata Giovanni Barbara. La stânga, spun ghidurile on-line, intri pe via ferrata Lucio Dalaiti, dar nu am mers pe acolo. Probabil începe după ce treci podeţul de metal.
Prima ferrata te întâmpină cu un perete aproape dreapt, cu scăriţe și asigurare pe coardă de metal.
De aici drumul te duce pe lângă pereți înalți de piatră spre cea de-a doua cascadă şi o trecere spectaculoasă prin spatele ei.
Reintri apoi în pădure şi traversezi cursuri de apă, îţo clăteşti ochii cu flora zonei şi cu alte cascade care mai de care mai învolburate.
Dacă faci multe opriri şi poze, ca noi, după aproape 4 ore te apropii de punctul culminat al traseului, ultima cascadă şi ultima bucată de via ferrata.
Pădurea te aşteaptă din nou să te răcoreşti şi te întorci spre locul de unde ai plecat.
Mai multe fotografii de pe traseu vezi dacă dai click pe imaginea de mai jos:
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
