Tre Cime şi Via Ferrata Innerkofler
Rifugio Auronzo (2330), Rifugio Lavaredo (2334), Rifugio Locatelli (2405), Malga LangAlm (2283), plus o porţiune dus-întors din via ferrata Luca Innerkofler.
Priveam înainte cu mândrie, spunându-mi că de acum înainte voi fi mai curajoasă. Asta se întâmpla cu doar o zi înainte, dacă îţi aduci aminte. Nu mă aşteptam să fie foarte uşor, dar nici nu mă pregătisem pentru abandon. Peisajele din jurul gigantelor turnuri de piatră, Tre Cime de Lavaredo, urmau să anihileze sentimentul neplăcut al înfrângerii, nu şi spaima acumulată în oase, pe care o mai simt şi astăzi, atunci când mă gândesc la poteca îngustă dintre stâncă şi prăpastie şi mă întreb cum ar fi fost dacă am fi insistat să mergem înainte.
La Tre Cime am ajuns foarte repede şi uşor. Venind cu maşina dinspre Cortina d’Ampezo, Auronzo sau Misurina, n-am făcut decât să urmărim drumul către Refugiul Auronzo (2330). La intrarea pe acesta erau bariere, am plătit o taxă şi am mai urcat şapte kilometri până la parcarea uriaşă (şi plină!) de lângă refugiu. Un grup compact de oameni se scurgea încet, ca într-o procesiune, către următoarea cabană de pe traseul care înconjoară vârfurile masive de piatră. Mă uitam în jur şi nu-mi venea să cred, era la fel de aglomerat ca pe străzile unei mari capitale. Măcar aerul era aer şi peisajul, peisaj.
De la cabană nu am aflat mare lucru legat de punctul nostru de interes, anume via ferrata Luca Innerkofler. O doamnă cu o mustaţă destul de pronunţată ne-a spus că e deschis, că e asigurat traseul, că singura problemă ar putea fi urmele de zăpadă de pe acesta. Am dat din umeri şi am pornit. Drumul până la Refugiul Lavaredo (2334) nu ne-a solicitat aproape deloc, fiind drept, lat şi aglomerat. Când am trecut însă de refugiu şi am ajuns la punctul din care Tre Cime se dezvăluie în toată frumuseţea lor, acompaniaţi de alte lanţuri muntoase ce se înghiontesc unul în altul pentru atenţie, în depărtare, am înţeles de ce era atâta lume pe drum. Era o frumoasă zi de început de vară, cu soare şi nori ondulaţi ieşiţi la joacă pe cer, un moment perfect pentru o promenadă la peste 2300 altitudine.
Am făcut şi noi câteva poze apoi, în loc să continuăm pe calea uşoară către Refugiul Locatelli – Innerkofler, am luat-o în sus, pe poteca către via ferrata şi tunel. Fetele fremătau, gata de aventură, eu mă bucuram că am scăpat de mulţime. Pe acolo sigur nu aveam să fim aşa mulţi, deşi văzusem, în câteva filmări postate pe youtube, că se pot crea ambuteiaje chiar şi pe o via ferrata. Deocamdată nu ne stătea nimeni în cale, iar cablul îşi dovedea din nou eficienţa, oferindu-mi siguranţa psihică de care aveam nevoie, pentru a înainta relaxată pe muchia dintre stâncă şi prăpastie. Doamna cu mustaţă avusese dreptate: la un moment dat am găsit şi zăpada, într-o fantă dintre două bucăţi de stâncă. Am trecut peste ea, păşind cu grijă, cei mai mici de înălţime fiind aproape atârnaţi de firul care traversa de pe o parte pe alta.
După care am mai mers puţin şi am înţepenit de spaimă. Poteca continua, nu şi cablul. M-am înfipt pe cele două picioare de parcă aş fi avut patru, ca un măgar încăpăţânat. Simţeam cum sângele şi curajul mi se scurg încet şi sigur, prin copite şi mai departe, prin stânca aflată acolo sus, între rai şi pământ. Oricât încercam să-mi găsesc măcar un stop de curaj, pentru a judeca corect şi a evalua în mod obiectiv riscurile, singurele cuvinte pe care le puteam rosti erau: nu mergem înainte în niciun caz, ne întoarcem. Ceilalţi nu păreau nici ei foarte optimişti, iar fetele erau de-a dreptul supărate. Ar fi continuat fără ezitare dacă noi, adulţii, nu ne-am fi proiectat în minte cele mai sinistre filme. Din sens opus a apărut un cuplu. Mergeau ca două căprioare călcând hotărât şi vioi pe poteca neasigurată. Când i-am întrebat cât se merge aşa, pentru că nu vedeam ce se întâmplă după ce drumul cotea, răspunsul lor nu a fost încurajator. S-au uitat la copii şi au fost, la rândul lor, de părere că ar fi bine să nu continuăm. Nu mi-a trebuit niciun motiv în plus ca să fac stânga împrejur.
Ne-am întors pe acelaşi drum, acompaniaţi de remarcile ofticate şi dezamăgite ale copiilor. De la aventura pe care o aşteptau, trebuiau acum să se coboare la o drumeţie plicticoasă în jurul Tre Cime. Drumeţie care nu s-a dovedit deloc plicticoasă, în cele din urmă.
Am luat masa de prânz la Refugiul Locatelli (2405) şi am stat acolo până când au început să strângă scaunele în jurul nostru (la cabanele din Dolomiţi e program clar de mese, iar între mese e pauză). Apoi ne-am despărţit în două echipe.
Prima echipă a luat-o pe la baza stâncilor, pe un traseu mai aventuros, îngust, pietros, pe alocuri acoperit cu zăpadă.
A doua echipă, alcătuită din eu şi cu mine, a ales poteca mai lină şi mai verde, cea care cobora spre Cabana Malga LangAlm (2283). Într-un punct drumurile noastre s-au reîntâlnit, deşi eu plecasem mai târziu şi îmi acordasem chiar şi o pauză de zăcut în iarbă, între flori galbene şi umbre care îşi urmau, alunecoase, stăpânii nori. Am avut timp să respir, să mă relaxez şi să îmi pun gândurile şi fricile în ordine. Toată lumea era mulţumită, în cele din urmă.
Surpriza zilei abia ne aştepta însă, încălzindu-se la soarele plăcut de final de zi, pe o piatră. Da’ mult v-a mai luat să ajungeţi azi, s-a gândit marmota mare şi dolofană, întorcând către noi cei doi ochi mărgeluşe.
Eram, într-adevăr, cam ultimii pe poteci. Iată o idee bună, ne-am spus, să vii aici în partea a doua a zilei, când autocarele se pregătesc să plece către alte atracţii. Vara ziua e lungă şi e timp suficient. Noi am făcut toată povestea în nouă ore, dar dacă nu am fi avut tentativa de a merge pe via ferrata şi nu am fi stat o oră jumătate la masă, totul s-ar fi redus la cel mult şase ore. Şi crede-mă că oricum e mult, se poate mult mai bine, noi am oprit foarte des şi am făcut multe poze, prea multe, ca să ne fie cât mai greu să alegem câteva acum, pentru acest articol.
Parcarea pe care o găsisem plină era acum goală, eram doar câţiva rătăciţi rămaşi în urmă. Nici n-ai fi zis că era nouă seara. Soarele a început să dispară după munţi abia atunci când am ajuns pe malul lacului Misurina, iar luna s-a aprins din ce în ce mai tare la faţă, luându-i, rotundă şi emoţionată, locul.
Povestea va continua cu încă o provocare: Averau.
Text: Roxana Farca
Foto: Alexandru Farca şi Roxana Farca
Mai multe fotografii de pe traseu vezi dacă dai click pe imaginea de mai jos:
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
