De la Casa Țara Beiușului e ceva cale de bătut până în defileul Crișului Repede, locul care ar putea să te intereseze dacă vrei să vezi cum e la rafting sau dacă te încumeți să admiri valea de la înălțimea unui traseu de via ferrata. Mai adaugi la asta o oprire la un meșter olar, un prânz la păstrăvărie, o peșteră sau o plimbare cu bicicleta, și ți-au ieșit două zile pline, în familie. În vacanța noastră am constatat totuși că România își croiește cu greu potecile spre turismul de aventură, că pasiunea nu e suficientă și că piedicile logistice sau financiare sunt de cele mai multe ori mai dificile decât cele naturale. Mai departe vei afla la ce mă refer.
Una caldă cu apă rece: rafting
Ne grăbim să ajungem la timp, pentru a nu pierde ieșirea la rafting pe care o programasem în a doua parte a zilei. Am vizitat peștera Meziad și acum mergem ușurel pe curbe, prin cheile albe și tot mai departe, către Șuncuiuș și Vadu Crișului. Căutăm centrul, ratăm, vorbim din nou la telefon și primim noi indicații, ne întoarcem și în cele din urmă ajungem la Hotelul Contele Dracula, locul în care urmează să primim echipamentele și să fim preluați cu mașina și barca până în punctul de lansare pe apă.
Ne-am grăbit degeaba, se pare că un grup mare care a fost înainte de noi întârzie, dar tot răul spre bine, avem timp să ne ocupăm puțin de șoriceii care dau semne de neliniște, în stomac. Comandăm ceva ce poate fi servit rapid, doar un fel, pentru a nu întârzia și mai mult. Ne zorim iarăși inutil, grupul cel mare tot nu vine. Când ni se dau într-un final costumele și ne pregătim de plecare, am putea fi confundați cu niște iepurași, așa ni s-au lungit urechile de atâta așteptat. Măcar n-am venit puși pe harță,iar atunci când e vorba în final de acțiune toți senzorii noștri sunt fixați pe detectarea motivelor de râs și distracție. Primim instructajul și pornim pe apă. Suntem șase într-o barcă, plus ghidul nostru pus pe șotii. Cum barca e foarte stabilă și parcursul nu e dificil și nici prea învolburat, e nevoie de puțină creativitate pentru a face incursiunea mai veselă, iar el are pregătite metodele. Punctul culminant e oprirea la o cascadă, locul în care cei temerari se aruncă în groapa săpată de aceasta. Apa e rece de-ți rămâne doar sufletul cald și asta în momentul în care reușești să respiri. Cel puțin așa observ la ceilalți, eu nu am curaj să încerc senzația. Unu la zero pentru Petra. Ba chiar doi la zero pentru Petra, dacă mă gândesc bine și Alex se ascunde în spatele aparatului foto și nu se aruncă în gura înghețată a cascadei.
Ne întoarcem la bază, unii uzi, alții doar veseli, dar cu toții încântați de experiență. Iertăm întârzierea și facem deja planuri pentru via ferrata, într-una din zilele următoare.
Una rece cu lacrimi fierbinți: via ferrata
După experiențele noastre amestecate din Dolomiți, cu unele trasee pe care le-am biruit sau altele care ne-au intimidat suficient cât să dăm înapoi, m-am simțit datoare să cer detalii și să întreb cu mai multe zile înainte cât e de greu. Răspunsul a fost menit să mă încurajeze să încerc chiar și eu: e mai mult ca un parc de distracție, mi s-a spus, nu e deloc complicat. Cred că undeva comunicarea nu a curs așa cum trebuie și în cele din urmă instinctul meu de vrăjitoare m-a ținut departe de a mă aventura, spre binele tuturor.
Sunteți sigură că nu vreți să încercați? Mă mai întreabă ghidul, în ultima clipă, când ne îmbarcăm cu toții în mașina ce trebuie să ne ducă la punctul de plecare. Da, sunt sigură, răspund. Dar merg cu voi și vă aștept pe acolo pe undeva. Habar nu am că pe acolo pe undeva nu există și că până la via ferrata mai avem încă o încercare: linia ferată, mai precis locul prin care ar trebui să treacă doar trenul. Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu termenul, via ferrata nu are nimic a face cu trenurile, se pot afla mai multe din articolul „Dolomiții în familie, pe poteci și via ferrata”
Lăsăm mașina și mergem puțin pe o potecă paralelă cu linia de tren. Toate bune și frumoase, până când poteca nu mai e și ni se spune că trebuie să continuăm pe calea ferată, iar dacă auzim trenul să ne dăm repede la o parte, pe marginea destul de îngustă ce nu e încă năpădită de vegetație și nici nu o ia la vale spre Crișul ce curge alături. Îmi spun că ar fi trebuit să știm asta dinainte, dar mi se pare că aș exagera dacă aș declara asta cu voce tare și merg mai departe. Iar ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă.
Vine trenul. Petra se sperie, se precipită spre dreapta și, în graba ei de a elibera șinele de tren, o văd cum se împiedică și se întinde cât e de lungă, cu fața spre pietrele colțuroase. Observ totul cu încetinitorul și nu-mi dau seama când Alex și ghidul au ridicat-o deja de jos. Chiar dacă totul s-a petrecut mai repede decât am putut eu percepe, mintea mea s-a priceput să croiască mai multe scenarii lugubre. Mă uit la fața ei, are doar o tăietură mică în mijlocul frunții, la cum a căzut mă așteptam să aibă cel puțin ochelarii sparți, dacă nu nasul. Șuierul trenului care vâjâie claxonând pe lângă noi nu e în măsură să ne liniștească, nici pe mine, dar nici pe ea. Plânge mai mult de sperietură decât de durere și, după ce mai face câțiva pași și reușim în sfârșit să intrăm în pădure, ne anunță că nu poate să meargă mai departe. O înțeleg și decid să mă întorc cu ea, cu groază că trebuie să împărțim din nou drumul cu trenul. Alex merge mai departe, către traseul de via ferrata. La întoarcere avem iar două trenuri care ne claxonează îndelung, pe bună dreptate și fără nici cea mai mică intenție de a încetini. Nu avem ce căuta pe acolo, iar eu sunt la limita dintre furie și dorința de a fi calmă, pentru a alina supărarea Petrei. Plânge cu lacrimi fierbinți, de sperietură și de necaz că nu și-a putut depăși emoția și nu a putut să se bucure de cățărare, o activitate pe care ea o iubește foarte mult.
Via ferrata de pe Peretele Zânelor se dovedește a fi foarte bine făcută, dar și destul de dificilă, din ce îmi povestește Alex ulterior. Este toată în urcare, cu hăul deschizându-se sub tine. Sunt cabluri și scărițe de metal, e obligatoriu de făcut cu echipamentul specializat și doar se jos în sus, dar nu este pentru cei cu frică de înălțime.
Acum știu de ce n-am vrut să încerc și nu pot să nu mă întreb când se va rezolva problema accesului la punctul de urcare și cum e posibil ca cineva să ofere un astfel de serviciu (care presupune ghidaj și încasarea unei taxe) folosindu-se, într-un fel de înțelegere tăcută, de un drum de acces ce nu poate fi considerat în regulă, indiferent cât de pregătit sau de împiedicat e omul care ar putea să o ia pe acolo. Mai mult de atât, mă simt în mare măsură responsabilă, pentru simplul fapt că am acceptat să mergem așa – trebuia pur și simplu să cer socoteală pentru responsabilitatea acestui gest pe loc, înainte de a ne supune cu toții unui risc inutil. Am întrebat doar dacă trec frecvent trenuri și mi s-a spus că nu. În mai puțin de o oră noi am prins trei, asta e puțin?
Am crezut că timpul va vindeca supărarea mea și nu voi povesti prea mult despre asta, dar nici acum nu am uitat spaima rece care mi-a intrat în suflet atunci când mi-am văzut mândra întinsă pe jos, la un pas de șinele de tren. Sunt conștientă că pe stâncă e 100% responsabilă de locul în care pune piciorul și de cum își folosește echipamentul, asta nu mă face însă să nu mă simt ca o ursoaică cu pui atunci când ceva sau cineva din exterior o poate expune la un pericol.
Până mă vindec mă apuc să scriu despre alte aventuri și alt gen de emoții, din frumoasa drumeție prin Cheile Lazuri.
Text: Roxana Farca
Foto: Alexandru Farca
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
