File de jurnal (2)
Ploaia a stat, în cele din urmă. Ne-am adunat bagajele, le-am așezat pe biciclete binecuvântând epoca modernă și gențile speciale care se agață fix și sigur cu un singur click. Ne-am aliniat pentru o fotografie în fața primăriei din Passau, punctul nostru de plecare pentru un traseu de 380 de km în care speram să nu mai avem și alte surprize neplăcute. Am privit către Dunăre, partenera noastră pentru următoarele două săptămâni și ne-am bazat iarăși pe tehnologia cu click care face poze la comandă, chiar și când aparatul foto este ținut de o tufă. Apoi am urcat pe biciclete, am trecut podul și am început să pedalăm pe pista paralelă cu șoseaua, pe malul nordic (stâng) al Dunării. La primele mișcări genunchiul meu a protestat cu o durere ascuțită. Pe măsură ce am mers am constatat că instalația părea să se ungă și durerea scădea. Era mai bine decât mă așteptam că va fi, după trauma de ieri.
Petra, în schimb, nu părea că se simte foarte încrezătoare pe vehiculul ei cu două roți. Lipsa de experiență se vedea în timpul pe care îl petrecea de fiecare dată când trebuia să plece de pe loc. Mai întâi își potrivea pedala în poziția favorabilă. Se așeza pe șa și, după ce se clătina și pierdea pentru scurt timp direcția, reușea să se încadreze pe o traiectorie oarecum stabilă. La o astfel de ezitare a fost cât pe ce să se proptească într-un parapet. N-a căzut, dar s-a oprit imediat, în mijlocul pistei.
Ești bine, mami? am întrebat-o, venind lângă ea și strângând din dinți când m-am sprijinit pe piciorul stâng. Cât mergeam era bine, când trebuia să mă opresc aveam nevoie de toată atenția, pentru a nu forța genunchiul instabil. Petra plângea, așa că durerea mea nu mai conta în acel moment. Ce s-a întâmplat, te-ai speriat? am insistat eu, iar ea a dat din cap. Hai, am încurajat-o, nu putem sta aici în drum. Bine că nu ai pățit nimic, mergem și facem o oprire mai încolo, ok? Mă temeam că va zice nu, eu nu mai pot merge, vreau înapoi acasă, ar fi fost destul de tipic. Dar ea și-a potrivit din nou pedala, fundul pe șa și a plecat mai departe. Am răsuflat ușurată și am urmat-o ca un cățel credincios.
Prima parte a drumului nu a fost așa plăcută cum speram, pista conviețuind o vreme cu o șosea destul de populată. Nu după mult timp s-a îndepărtat totuși de drumurile cele mai bătute și cântecul greierilor a început să înlocuiască zumzetul motoarelor. Afară era încă înnorat și răcoare, puțin prea răcoare pentru gustul meu. M-am felicitat că am rămas cu polarul pe mine și un fior rece m-a trecut pe spate când m-am uitat la Alex. Avea doar o cămașă subțire pe el și nu părea să sufere din cauza asta. Nu e rău să ai o sobiță în familie, am glumit în repetate rânduri cu Petra, iar eu știu foarte bine cine mă încălzește cel mai repede în nopțile friguroase.
O sirenă aproape că ne-a pus piedică, cu coada ei lungă de lemn, prilej bun pentru o pauză și o sesiune de poze cu Petra, mare admiratoare a creaturilor fantastice care i-au hrănit imaginația în copilărie. Până să planificăm această călătorie, n-am știut că Dunărea a avut și ea legende cu silfide și sirene, așa cum n-am știut că din apele ei s-au cules aur și perle, în cantități destul de mici, bineînțeles. Legendele spun că la Jochenstein, nu foarte departe de locul în care ne oprisem noi, exista cândva un castel de poveste, locul în care domnea frumoasa Isa, sora cu păr de aur a mai bine cunoscutei Lorelai, de pe Rin. Isa apărea în calea pescarilor, în nopțile luminoase, avertizându-i asupra ceții sau curenților periculoși. În Cântecul Nibelungilor, nimfele apelor l-au prevenit și pe viteazul Hagen asupra pericolului ce-i aștepta pe armata burgunzilor, la curtea lui Atila:
Întoarnă-te mai bine! Ai timp s-o faci, îți spun, căci v-a poftit Kriemhielda cu gând rău și viclean.
Nu știu dacă vreun spirit al apelor avea să ne oprească și pe noi mai repede decât ne așteptam, dar pe moment am plecat mai departe, încrezători că vom ajunge în aceeași zi până la curbura Dunării, Schlögener Donauschlinge.
Ne e foame, ar trebui să ne oprim să mâncăm și noi ceva, am spus atât eu, cât și Petra, atunci când am intrat în Obernzell. E cam târziu, avem sandviș, putem face o pauză scurtă mai încolo, a încercat Alex să ne propună. Nu vreau sandviș. Aș mânca ceva cald, a protestat Petra. Și eu aș bea un Radler rece, am completat eu, după ce m-am consultat scurt cu Donna Alba, bicicleta mea, și a fost de acord.
Orașul părea adormit, ca toate orașele germane și austriece în care te nimerești la orele în care oamenii își văd de treburile lor, pe la casele lor. Cum pornisem destul de târziu din Passau, ora prânzului trecuse și nu știam că și bucătarii își văd de viața lor, aceea în care n-au timp să hrănească niște călători întârziați. La Gasthof zur Post, singura pensiune cu un restaurant ce avea încă ușa deschisă, s-au uitat cu milă la noi și ne-au spus că ne pot oferi doar o supă de sparanghel și o salată. Și bere, da, bere aveau. Se pregăteau să închidă până seara, dar ne-au adus repede mâncarea și nota, să fie siguri că nu zăbovim prea mult. Până și câinele masiv al proprietății se comporta de parcă n-am fi fost acolo. Petra s-a apropiat de el, l-a atins și ne-a spus ușurată: E viu, a dat puțin din vârful cozii.
Supa a fost excelentă, am curățat castronul până la ultimul strop, am dat repede restul de bere pe gât și gata, eram gata să ne continuăm drumul, de acum cu soarele înainte. Am coborât bicicleta pe treptele care duceau în grădina pensiunii, am pus-o pe cric și m-am întors după Petra, să o ajut dacă are nevoie. Am ajuns la țanc, cât să prind bicicleta, pentru că pe ea nu am putut-o opri. A călcat prost și într-o clipă a devenit o grămăjoară, pe jos. Am proptit bicicleta, am ridicat copila și mi-am dat seama că prea repede nu plecăm de pe loc. Mă doare rău glezna, nu pot călca pe ea, mi-a spus pregătindu-se să plângă.
Alex, venind din spate, se uita la noi și se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și eu speram să nu fie decât o sperietură, mai mult decât altceva, dar deocamdată nu aveam de unde ști cât de grav e. Am ajuns cu greu până la o băncuță de pe faleza Dunării și am pus-o pe Petra să se descalțe. Abia suporta să o ating, dar nu arăta deloc a entorsă. Stăm puțin aici să vedem dacă se umflă sau se învinețește, am hotărât, știind oricum că altceva nu puteam face, cel puțin nu înainte ca Petra să-și găsească singură curajul de a merge mai departe. O oră mai târziu Petra tot scâncea, Alex mai avea puțin și scotea fum pe urechi, iar berea care îmi alunecase cu atâta plăcere pe gât se zorea să își încheie circuitul în natură.
M-am întors la restaurant, dar ușile erau ferecate. Alte terase sau locuri care ar fi putut găzdui o toaletă nu erau în preajmă. Muzeul! mi-a trecut mie prin cap – un altfel de Evrika. Muzeul ceramicii, găzduit într-un vechi castel, trebuia să fie deschis și era chiar lângă noi. Am intrat rușinată de scopul care mă aducea acolo și doamna de la casă mi-a făcut un semn, de când m-a văzut. Știa ce caut, probabil nu eram nici prima, nici singura. Mi-ar fi plăcut să văd expoziția, părea foarte interesantă, iar intrarea era gratuită, de aici probabil se trăgea și amabilitatea gazdei. Dar m-am grăbit să mă întorc la Petra, sperând că vom reuși să plecăm mai departe. Înainte să ies am întrebat dacă există vreo farmacie în Obernzell din care am putea cumpăra o gleznieră și am aflat că nu e nicio șansă să găsesc așa ceva, poate doar în Passau.
M-am întors la banca unde Petra susținea în continuare că o doare foarte tare și că nu poate continua. Piciorul arăta bine, nu dădea nici cel mai mic semn că s-ar umfla. Pe de altă parte, știam bine că nici genunchiul meu nu se umflase, iar asta nu însemna că nu doare. Tu ești mare, mi-a spus ea, când am încercat să-i sugerez că ar putea măcar să încerce, că iată, eu am putut și n-am murit. Ce mai puteam spune? Așa e, durerea se acceptă mai ușor după ce ai trecut prin mai multe și experiența te învață să mai și ignori, atunci când găsești o motivație bună. Pe moment, Petra nu părea să fi găsit motivația. M-am întrebat iar dacă nu greșisem supunând-o deodată la o astfel de experiență. Nu pentru că ar fi fost greu, ci pentru că era ceva nou și, oricât de încântată fusese de idee, poate că nu era pregătită să suporte anumite dureri, chiar și cele inevitabile atunci când mergi mai mult pe bicicletă.
Rămânem aici în seara asta și mai vedem până mâine cum e, i-am comunicat locomotivei pe nume Alex. Tu vorbești serios? Chiar crezi că e așa de rău? M-a întrebat el șoptind-șuierând. Poate că nu e, dar asta e situația. Oricum am pierdut foarte mult timp. Du-te și vezi dacă găsim vreun loc la o pensiune.
N-am vrut să încercăm la Gasthof zur Post. Poate că aveau camere, dar ușile erau în continuare ferecate, iar dacă era să judecăm după prețul unei supe, n-ar fi putut fi cel mai ieftin loc. În Obernzell mai erau două pensiuni de familie. Am luat două camere la Gashof Pension Zum Freischütz, pensiunea unui cuplu de bătrânei care nu puteau vorbi engleza decât cu mâinile. Petra a pedalat până acolo și s-a înviorat toată când a văzut că are camera ei, pentru simplul motiv că nu aveau triple. Am profitat de schimbarea stării de spirit ca să-i propunem o plimbare. Era încă soare, era păcat să nu ieșim. Poate vedem și muzeul, am zis, chiar mi-aș dori.
Ne-am grăbit, amândouă șchiopătând, dar degeaba. Muzeul se închidea la cinci, iar noi am dat nas în nas cu cei care încuiau poarta la cinci fără cinci minute. Nici asta nu mi-a ieșit. Am ajuns din nou pe faleza străjuită de un fel de mesteceni golași, cu degete lungi și noduroase înălţându-se către cer. Un cârd de rațe înota curajos împotriva curentului. Printre ele, una foarte colorată, probabil o rață mandarin, scotea niște sunete care ne-au făcut să râdem cu poftă. Dincolo de Dunăre vuia o șosea, pe ceea ce era deja mal austriac.
Lângă castel era un parc și, spre bucuria Petrei, parcul se continua cu o grădină tematică pentru copii, cu hamace, leagăne, instalații cu apă care demonstrau funcționarea barajelor de pe Dunăre și alte jocuri care ne așteptau cuminți, fără concurență. Un singur băiețel mai alerga desculț prin iarbă, idee care ne-a plăcut și pe care am preluat-o imediat ce am terminat de încercat un joc mare cu bile care trebuiau băgate în niște scobituri. Am avut cu toții așa ceva când am fost mici, de dimensiunea unei ascuțitori, dar acesta era cât o navetă spațială, ei bine, exagerez, să zicem că era cât o masă de ceai.
Dar dintre toate acestea, tot iarba verde și groasă a fost cea mai tentantă. Ne-am întins și am stat așa, pe covorul moale și viu colorat, până când a vindecat tot ce aveam sucit: genunchiul, glezna și mințile. De acum încolo nu aveam de gând să ne mai împiedicăm de nicio silfidă prăpăstioasă, iar drumul trebuia să fie lin și fără peripeții.
Ai citit?
File de jurnal 1: Start cu peripeții din Passau
File de jurnal 3: Lacul Dunărea de la Kaiserau
File de jurnal 4 – Țitera din Ottensheim
File de jurnal 5 – Și monștrii au nume de alint?
File de jurnal 6 – Noi suntem campionii
File de jurnal 7 – Cântecul obosit la nibelungilor
* Donauradweg face parte din Eurovelo 6, un traseu care se întinde de la Atlantic până la Marea Neagră, teoretic cel puțin, pentru că imediat ce intră în România este reprezentat prin puncte puncte, după cum poți vedea aici.
Această călătorie a fost susținută și promovată de Descoperă Austria și Oficiul de Turism al Austriei. Am avut și avem libertate deplină în planificare, desfășurare, alegerea traseului și opiniile exprimate.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
