Ne-am așezat în mofeta de la baia populară Nyír, la ieșirea din satul Lăzăreşti. Abia sosisem la Băile Tușnad și Attila, președintele Organizaţiei GeoEcologice ACCENT, urma să fie ghidul meu și să îmi arate ce poți face în zonă timp de cel puțin trei zile. Nu toată lumea suportă mirosul, m-a prevenit el, în timp ce intram în căsuța foarte mică, din lemn. Nu se simțea parfum de lăcrămioare, într-adevăr, dar nici nu era de fugit. De fiecare dată când am fost cu prieteni pe aici, a continuat Attila, mi-au confirmat că după ce stai puțin începi să simți furnicături și să te încingi în anumite părți ale corpului. Cred că e valabil doar la bărbați, a mai adăugat el, povestindu-mi că vin deseori cupluri pentru a-și trata infertilitatea. Mi-am ascultat corpul și i-am spus: știi ce, nu cred că e doar la bărbați. Hai mai bine să ieșim.
Primul lucru pe care l-am observat atunci când am coborât din tren, în gara din Băile Tușnad, a fost covorul pestriț din flori crescute între șine. Dacă aș fi ajuns cu câteva ore mai târziu, poate că aș fi avut ocazia să văd și ursul abonat la tomberon, dar era încă devreme pentru cină. Attila a venit să mă întâmpine și mi-a povestit că acum puțin timp a încercat să invite mai mulți jurnaliști, să vadă și să scrie despre destinație. Invitația nu a avut succesul dorit. În schimb, când un tren a deraiat în gară, chiar dacă nu s-a întâmplat nimic grav, toată presa a semnat condica. M-am gândit că atât bloggerii, cât și jurnaliștii, caută povești de spus. Diferența vine din faptul că jurnaliștii aleargă după povești care să hrănească nevoia de senzațional a unui public vast, în timp ce eu caut poveștile mai puțin vizibile, pentru un public alcătuit din iubitorii de natură și călătorii. Prin urmare eram acolo, extrem de încântată că voi petrece mai mult de o zi în Băile Tușnad, un loc din care aveam doar câteva amintiri îndepărtate. Venise deja toamna și vremea nu era prielnică pentru băi și mofete, așa că intenționam să caut alte activități în natură, poate ceva mai dinamice decât statul pe fund într-o cameră cu gaz.
Băile Tușnad și tradițiile
Am pornit imediat în explorarea satelor din împrejurimi: Lăzărești, Vrabia, Tușnad Sat. Am găsit, ca în multe alte locuri din România, un amestec de bunăstare cu sărăcie, case frumoase, dar și case de țigani care m-au fermecat, într-un fel, prin dimensiunile lor reduse. Arătau ca niște case de păpuși, chiar dacă nici materialele din care erau construite nu erau cele mai plăcute vederii, nici finisajele așa cum trebuie. Am văzut oameni venind la izvoare ca să își umple sticlele cu ape minerale, am admirat porți vechi, atât cele sculptate din lemn, mai scumpe, cât și cele mai modeste, cu stâlpi de beton pictați cu lalele. Am făcut o vizită meșterului Kovács Gábor, cel care mai știe cum să construiască sau să restaureze porți secuiești (vezi un articol bun despre asta pe Think Outside the Box). Când am ajuns la el, lucra la o poartă nouă. Mi-a spus că manopera poate dura aproape trei luni, costul final poate să depășească 2000 de euro și că îi e din ce în ce mai greu cu lemnul care s-a scumpit (stejar), cu transportul sau cu ajutorul. Nimic nou sub soare sau sub norii care se adunau deja deasupra vârfurilor vulcanice, unul dintre ele găzduind lacul Sfânta Ana.
Lacul Sfânta Ana și Tinovul Mohoș
A doua zi am pornit spre lac, dar natura nu părea foarte bucuroasă de oaspeți. Am fi putut urca pe jos, există mai multe variante de traseu pornind din Băile Tușnad, din Lăzărești sau de lângă restaurantul Hotarul Ciucului. Am ales totuși varianta cu mașina pentru că aveam deja multe planuri pentru o singură zi și nu era o idee bună să ne udăm de la începutul ei. Pe drum, copacii aveau picioare lungi și trupuri pierdute într-o ceață lăptoasă, iar când am ajuns la punctul de belvedere, deasupra lacului plutea un guler de nori. Eram supărată că ziua întunecată avea să-mi facă pozele mai terne decât aș fi vrut, dar cum lacul există prin bunăvoința zăpezilor care se topesc și a ploilor, mi-am dat seama că sunt de partea bună a vremii, cel puțin din punctul lui de vedere. Ba dacă mă gândeam mai bine, chiar și din al meu, pentru că pe poteca din jurul lac nu era mai nimeni, nici mulți oameni, nici grătare sfârâind, nici vreo urmă de urs. Ți-am povestit deja despre asta în articolul Urși și oameni, la Băile Tușnad.
Până să ajung la Băile Tușnad nu știam că puțin mai jos de lacul Sfânta Ana există Tinovul Mohoș care poate fi vizitat, în compania unui ranger. Dacă nu ești biolog sau foarte pasionat de plante, nici nu cred că ai înțelege mare lucru dintr-o vizită de unul singur. Ca să nu mai spun de alte efecte pe care le-ar genera lipsa de amenajare și supraveghere. Când eram eu mic și se venea aici la picnic, tinovul era un fel de veceu public pentru toți, mi-a spus Attila, bucuros și el că acum lucrurile sunt mult mai bine reglementate. Așa cum am descoperit și în Țara Dornelor, tinovul este o lume aparte care nu se dezvăluie cu ușurință ochiului neatent, dar care ascunde în el multe secrete și frumuseți mărunte. Nu mă gândesc doar la bobițele numite popular Nebunele, asemănătoare cu afinele, dar toxice. Dacă le mănânci, ai o surpriză: te caci pe tine și nici măcar nu-ți pasă, poate doar atunci când trebuie să te duci la cumpănă și să te speli în văzul tuturor, ne-a povestind simpaticul ranger arătând spre direcția unei fântâni. Pe plăcuța informativă din tinov scria că Nebunelelor li se mai spune Vuietoare sau Empetrum Nigrum, dar după o cercetare pe internet am aflat că Empetrum Nigrum are fructe comestibile și că cele care produc efectele susnumite sunt, de fapt, Boz sau Sambucus ebulus. Nu știu cine are dreptate în cele din urmă. În afară de multe alte plante sau flori, tinovul Mohoș mai ascunde un secret. Poteca de lemn trece pe lângă mai multe ochiuri de apă, mici la suprafață, dar adânci și cu formă de clepsidră dedesubt. Încercând să-mi imaginez forma și dimensiunea lor subterană, m-am gândit cât de fascinantă este natura și pe lângă câte lucruri sau locuri avem tendința să trecem fără să cuprindem cu ochiul sau cu mintea profunzimea lor, doar pentru că percepția noastră este limitată la ceea ce se vede. Dar curiozitatea și compania unor oameni mai cunoscători ca noi ne pot face să vedem dincolo de aparențe.
Bucătăria din Băile Tușnad și împrejurimi
De la Attila am aflat de exemplu că Ciuc ar veni de la țipar, un pește care era foarte mult folosit în bucătăria secuiască, în trecut. Țiparii au dispărut cu timpul, iar în prezent s-a reușit reproducerea și reintroducerea lor în natură, fiind deocamdată specie protejată. Există speranța ca pe viitor țiparul să fie reintrodus chiar și în meniurile restaurantelor tradiționale. În Băile Tușnad se mănâncă bine și sățios. Ciorba de pește cu paprika mi-a adus aminte de restaurantele pescărești de prin Ungaria, dar nici ciorba de cartofi cu tarhon nu m-a dezamăgit. N-am putut dovedi singură porția de gulaș adusă într-un ceaunel, cu o lumânare dedesubt ca să îl țină cald. În schimb, când am avut în față găluști cu smântână și șuncă a trebuit să îmi impun să mă opresc. La fel și în cazul gomboților, găluște umplute cu prune și tăvălite printr-un strat generos de pesmet și zahăr.
Pe oriunde am mâncat (vezi la final câteva sugestii, în caseta cu sfaturi utile), am văzut pe mese berea locală, Csiki Sör. Povestea mărcii e mai bună decât berea și pleacă de la conflictul care a apărut între Heineken și marca locală care, în traducere, înseamnă Adevărata Bere Ciuc (Igazi Csiki Sör). Berea e bună, ieftină și tare, mai bună decât Ciuc, dar nu se ridică la gustul sau rafinamentul altor beri artizanale apărute prin România. Important e că o vezi prin toate magazinele și restaurantele din Băile Tușnad și împrejurimi, merge foarte bine la mâncare, iar o vizită la fabrica din Sânsimion merită cu adevărat făcută. Felul în care arată și modul în care este gândită experiența de vizitare ridică ștafeta la nivel european: se fac degustări gratuite, dar și cu plată atunci când împreună cu berea primești mâncare, barul arată foarte bine, poți să vezi tot ce se întâmplă în mica fabrică și există chiar un magazin cu suveniruri.
La urși, de bunăvoie
Berea brună de la Csiki Sör are pe etichetă un urs. Poate că nu întâmplător, după ce am degustat-o prima dată la fabrică, am trăit experiența cea mai impresionantă din toate punctele de vedere: observarea de urși. E vorba de o vizită organizată la observatorul construit de Bence Máté, un fotograf premiat și specializat pe fotografia wildlife și astfel de ascunzători. Am ajuns acolo spre seară și avut destul de mult de așteptat până la apariția urșilor. N-am avut noroc pentru că era destul de multă gălăgie în pădure, drujbele lucrau și speriau animalele. Aproape că îmi pierdusem speranța și cu siguranță demnitatea, în momentul în care am simțit că nu mai pot rezista și trebuie să mă cer afară, la tufiș, chiar și cu riscul de a da nas în nas cu cel pe care îl așteptam. Ghidul s-a luat cu mâinile de cap, dar m-a însoțit, luând cu el un spray cu piper. Nu m-am întâlnit cu ursul la copac, dar a apărut în mijlocul poienii când eu eram deja înapoi în observator, cu nasul în jos, studiind pozele făcute până atunci. Am ridicat ochii și un zâmbet mare mi s-a întins pe față. Era acolo, adulmecând aerul, culegând mâncarea aruncată special pentru a-l atrage, dar fără să-și piardă nicio clipă atenția la ceea ce se întâmpla în jur. Un zgomot auzit doar de el l-a alungat înapoi în pădure. Următorul exemplar a fost și mai agitat, se comporta de parcă era urmărit, la fel au făcut și alți doi care au ieșit din pădure, au studiat puțin zona și au dat fuga înapoi, la adăpostul umbrit al copacilor. Spre final aveam deja patru urși în obiectiv, drujbele încetaseră și erau mult mai relaxați. Singura problemă era că se întuneca și nu era bine să mai stăm prea mult prin zonă.
Ghidul a deschis un geam și animalele s-au împrăștiat iar spre pădure. Am ieșit atenți din observator și, pe drumul până la mașină, lăsată intenționat mai departe, inima mi-a bătut de mă temeam să nu o audă și ceilalți participanți. Ca și în cazul lacurilor clepsidră din tinovul Mohoș, imaginația îmi lucra și devenisem foarte conștientă de prezența urșilor, în adâncimea unei păduri ce părea tăcută. Experiența asta mi-a dovedit totuși că ursul nu are ca instinct atacul, ci fuga, iar zgomotul chiar îl poate ține departe. Iar să-l văd acolo, în fața mea, la doar câțiva metri distanță, să observ diferența dintre două sau trei exemplare, atât în felul în care arată, cât și în comportament, să pot să-i admir frumusețea sălbatică, a fost de departe cea mai frumoasă lecție de biologie și mândrie pe care o puteam primi. Mândrie pentru că pădurile din Eco-România mai adăpostesc încă astfel de animale, în ciuda tuturor spaimelor pe care ele le provoacă. Suntem responsabili de ceea ce se întâmplă și orice ranger ai întreba, primești același răspuns: nu e vina ursului, de cele mai multe ori noi invadăm teritoriul și mediul lui, nu invers. Dar despre asta am mai scris deja.
În lumea castorilor
Am revenit în Băile Tușnad și am pornit din nou, într-o plimbare de plăcere până la Bastionul Apor, un punct de belvedere de unde se văd foarte frumos atât orașul, cât și culmile din jur. Am mai mers în ultima dimineață și către Sânsimion și locul în care se pot observa castorii. Nici aici nu se poate sau nu are rost să te duci singur, așa că împreună cu Attila a venit și Istvan, biolog pasionat, cel care s-a ocupat de soarta țiparilor. „Orașul” castorilor, privit de sus, poate să nu spună nimic unui trecător care nu știe la ce se uită. Canalele de apă create prin barajele construite de abilul animal se întindeau ca o deltă în fața noastră, dar erau în mare parte ascunse de vegetație. Nu era cel mai bun moment să așteptăm și să sperăm că apar și constructorii. Am mers totuși de-a lungul apei și am descoperit baraje sau vizuini. Istvan mi-a arătat cetatea castorilor, undeva în depărtare, dar mi-a fost imposibil să o identific, a trebuit să-l cred pe cuvânt și mi-a plăcut la nebunie să aflu că au așa ceva. Castorii își fac cetăți în care să stea atunci când nu au maluri înalte și, așa cum se știe, creează baraje perfecte, fără planuri de arhitectură. Se folosesc de crengi și alte materiale pe care le găsesc în jur și au grijă să lase apa să curgă atât cât este necesar pentru a păstra un nivel constant în bazinul astfel format. Construcțiile lor se pot observa cel mai bine primăvara devreme și toamna târziu, când nu a atât de multă vegetație. Istvan mi-a mai povestit că un cuplu de castori rămâne împreună toată viața. Masculii, când cresc, se mai bat pe teritorii și își fac casa lor, pentru a atrage femelele. Ca și în societatea umană, doamna vrea să știe pe ce se bazează, înainte de a se lăsa cucerită.
N-am plecat din Băile Tușnad până nu mi-am permis și eu un răsfăț, ca o doamnă ce eram: o baie în bazinele cu ape termale de la Wellness Tușnad. După vremea rece și umedă de care am avut ghinion, o baie caldă și o saună m-au încălzit până în oase și m-au încărcat cu energie. Mi-au rămas încă destul de multe de făcut pentru o vizită următoare în Băile Tușnad. Îți las și ție câteva sugestii mai jos, așa că ai grijă când îți planifici o oprire aici, nu fi zgârcit cu numărul de zile. Plimbă-te cu bicicleta prin sate și pe traseele marcate, pornește pe potecile mai puțin bătute, cântă ca să nu te întâlnești cu ursul și bucură-te de ceea ce nu se lasă dezvăluit oricui, la prima vedere.
Câteva sfaturi utile pentru o vacanță la Băile Tușnad:
Ce mai poți face (n-am încercat, dar am aflat că este posibil):
Dacă drumeția și plimbarea pe bicicletă e prea puțin pentru tine, poți să zbori cu parapanta, să îți dai drumul la vale pe Downhill Roller, Mountain Skyver, Mountain Cart, sau Stand up paddling (SUP), să călărești, să faci schi sau să mergi cu caiacul. O listă cu toate activitățile și detaliile găsești aici.
Unde dormi:
Eu am stat la Vila Șoimul, dar ai o listă mai amplă pe website-ul destinației sau poți să alegi una dintre pensiunile certificate eco de mai jos.
Fortuna Eco, Boutique Hotel, Băile Tușnad
Vezi și articolul meu Ce este o cazare eco și de ce ar trebui să-ți pese
Unde mănânci:
Hanul Secuiesc (Băile Tușnad)
Hanul Hotarul Ciucului (la limita județelor HR cu CV)
Fortuna Eco Boutique Hotel (Băile Tușnad)
Vacanță plăcută și aștept și impresiile tale!
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
