Passau – Viena pe biciclete. Noi suntem campionii

File de jurnal (6)

Pe parcursul oricărei călătorii există cel puțin un moment de glorie. De cele mai multe ori nu e vorba nici de vreo performanță deosebită, nici de un nou record stabilit, ci pur și simplu de un moment de satisfacție combinat cu bucuria de a fi atunci, acolo, alături de oamenii cei mai dragi. Pe drumul spre Grain am avut o astfel de trăire și am cântat în cinstea ei.

Din Au ne-am lăsat greu duși. Copacul bătrân sub care campasem ne-a ocrotit cu umbra lui, păstrând răcoare în cort, așa că am dormit adânc și mai mult ca de obicei. Până ne-am strâns bagajele soarele era deja sus pe cer și ardea neobişnuit de tare pentru luna mai. Doar la umbră se mai simțea prospețimea primăverii și, după ce am pedalat o vreme pe malul Dunării sau printre câmpuri cultivate, în plin soare, am decis să oprim în Mitterkirchen pentru prânz, preferabil undeva la umbră. Am găsit un restaurant în meniul căruia totul era trecut prin ulei: șnițel, cașcaval pane, legume pane, cartofi prăjiți. La momentul acela începusem deja să ne cam săturăm de modul acesta de a găti, dar n-am comentat prea mult.

După masă ne-am mai răcorit la umbra unei păduri unde era important să scuturi ca un descreierat din toate membrele. Am constatat asta când ne-am oprit și ne-au atacat din toate părțile țânțari flămânzi care nu păreau să aibă vreo problemă cu nivelul ridicat al colesterolului din sângele nostru. Ne-am retras iute din fața atacatorilor, în scurt timp pista s-a alăturat din nou Dunării, iar după o curbă și un pod, a venit momentul nostru de glorie.

Donauradweg de la Au la Grein

Donauradweg de la Au la Grein

Aveam în față cartea poștală perfectă cu Grein, Dunărea curgea liniștit, drumul era la umbră, totul era perfect. Unii oameni cântă la duș. Eu cânt când sunt fericită. Cântam cel mai mult în cască, atunci când eram pe motocicletă, pentru că mă simțeam la adăpost acolo, doar eu și vocea mea. Dar și pe bicicletă mai cânt, atunci când știu că nu e nimeni pe lângă mine. Însă în acel moment am vrut să cânt tare, pentru toată lumea. I-am oprit pe Alex și pe Petra și i-am făcut părtași la momentul meu de glorie care a devenit, în acest fel, momentul nostru. Am cântat We are the champions și am transmis trilul nostru lumii mari, cu neobositul ajutor al canalelor sociale. Aplauze îndelungate nu știu dacă am avut, nici vreo cerere de bis, dar asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de sosirea în cel mai frumușel oraș de pe traseu: Grein.

Campingul pe care l-am ales nu m-a cucerit din prima. Avea o priveliște foarte frumoasă, către castel, dar m-a sâcâit puțin poziția lui între Dunăre (ok) și o șosea (vjjj). Alex și Petra au insistat că e frumos și a trebuit să fiu de acord cu ei, în cele din urmă. Ba m-am și bucurat când am aflat că proprietarii sunt români. Plecați acum mult timp din țară, dar fără să uite de tot de unde au pornit, aceștia aveau în meniul restaurantului feluri românești pe care le găteau mai ales în weekend: sarmale și mici. Peste doar câteva săptămâni, un prieten austriac avea să-mi trimită poze cu același camping și cu micii pe care îi mâncase. Ne-am bucurat pentru entuziasmul lui și ne-am adus aminte cu plăcere de Grein.

Drumul spre Grein

Castelul din Grein - Scloss Greinburg

Din camping până în orașul mic și cochet de sub castel era doar o plimbare foarte scurtă. Am aruncat un ochi seara și de dimineață ne-am dus glonț către cel mai vechi teatru din Austria (1791) păstrat în forma originală, găzduit în vechea primărie (1563). Interiorul era o adevărată bijuterie de epocă, iar detaliile frumos explicate pe panouri făceau vizita nu doar interesantă, ci și amuzantă. Sala de spectacol avea o toaletă despărțită de rândurile de scaune doar printr-o simplă perdea, trebuie să fi fost dificil și neplăcut să te apuce în mijlocul reprezentației. Închisoarea orașului era găzduită tot în teatru, iar deținuții aveau o gaură în perete prin care să poată vedea spectacolul. Această poziție le permitea șantajarea spectatorilor care se conformau aducându-le mâncare, băutură și țigări, doar pentru a avea parte liniște. Spectatorii care își făceau abonament pentru primul rând primeau o cheie cu care să-și blocheze scaunul. Asta m-a făcut să-mi amintesc de teatrul din Oravița, altă bijuterie austriacă veche aflată chiar la noi sub nas.

Cel mai vechi teatru din Austria in Grein

Cel mai vechi teatru din Austria in Grein

În aceeași piață în care se află teatrul, pe o clădire este pictată modalitatea prin care se tractau bărcile contra curentului Dunării, cu ajutorul cailor aflați pe mal. Iar mai sus, pe o culme, este castelul care găzduiește și un muzeu al navigației.

Nu aveam așteptări mari de la Scloss Greinburg, dar și aici am avut o surpriză. Ridicat între 1488 și 1495, cumpărat în 1823 de un nobil german, castelul e încă în posesia familiei Saxe-Coburg und Gotha și e deschis pentru public doar între 1 mai și 26 octombrie. Din această familie a făcut parte și prințul Albert, soțul reginei Victoria a Angliei. Am aflat în castel că Albert a fost cel care a introdus obiceiul bradului de Crăciun în Anglia și tot el a fost primul care a venit cu ideea târgurilor internaționale.

De când am intrat în curtea interioară a castelului am descoperit un spațiu plin de lumină, cu o fântână care clipocea în mijloc și invita la meditație. Un alt călător se așezase pe un scaun, își trăsese pălăria pe ochi și numai el știe ce făcea. Am trecut prin mai multe camere, dar două săli aveau să-mi rămână în memorie. În prima era o „boltă diamant”, un plafon cu arce de cerc care, prin dispunerea și intersectarea lor ingenioasă, creau forme de diamant și jocuri de lumină fascinante.

Castelul din Grein - Scloss Greinburg

 

Castelul din Grein - Scloss Greinburg

Alături se afla cea mai frumoasă încăpere, numită „Sala Terrena” sau „Teatrul de Piatră”. Pentru că pereții și plafonul sunt îmbrăcați complet cu un mozaic alcătuit din pietricele din Dunăre, am simțit că o călătorie pe lângă bătrânul fluviu nu poate fi cu adevărat împlinită până nu vezi această operă. Grota din interiorul aceleiași săli, chiar dacă foarte mică, mi-a amintit de enorma grotă artificială a boemului rege Ludwig II, din grădinile castelului Linderhof. Din punct de vedere al gustului modern, ambele ar putea friza kitsch-ul, ca o falsă imitație și exagerare. Dar puse în contex și în anii în care au fost construite, atunci când astfel de decorațiuni erau o declarație de lux și rafinament, nu pot decât să te uimească.

Castelul din Grein - Scloss Greinburg

Castelul din Grein - Scloss Greinburg

Iar eu am stat acolo, ca un campion în mijlocul unui teatru de piatră, am admirat opera omului și modul în care Dunărea și-a găsit expresia într-o formă artistică ce dăinuie și impresionează, fără să fie vorba de pietre sau metale prețioase. O întruchipare cum nu se poate mai potrivită pentru apa trece, pietrele rămân.


Ai citit?

File de jurnal 1: Start cu peripeții din Passau

File de jurnal 2: Iarba tămăduitoare din Obernzell

File de jurnal 3: Lacul Dunărea de la Kaiserau

File de jurnal 4: Țitera din Ottensheim

File de jurnal 5: Și monștrii au nume de alint?


* Donauradweg face parte din Eurovelo 6, un traseu care se întinde de la Atlantic până la Marea Neagră, teoretic cel puțin, pentru că imediat ce intră în România este reprezentat prin puncte puncte, după cum poți vedea aici.

Această călătorie a fost susținută și promovată de Descoperă Austria și Oficiul de Turism al Austriei. Am avut și avem libertate deplină în planificare, desfășurare, alegerea traseului și opiniile exprimate.

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.