Passau – Viena pe biciclete. Tulln-Viena, ultima etapă

În cele doisprezece zile de pedalat în trei, pe traseul ușor și aproape plat de pe malul Dunării, ne-am confruntat cu toate suișurile, coborâșurile și potpuriul emoțional al unei călătorii în familie: entorsele dintre Passau și Obernzell, entuziasmul de la Schlögener Schlinge, depresia de la Kaiserau, pacea din Ottensheim, cearta din Linz, cântecul victoriei din Grein, oboseala de dinainte de Melk și pauza binefăcătoare din Wachau. Nu-i de mirare că în dimineața aceea mă încerca un sentiment de ușurare și totodată vinovăție, știind că voi avea parte de două zile de pedalat în liniște, în timp ce Alex prelua responsabilitatea de a merge mai departe cu trenul, împreună cu Petra. Cu jumătate de gură, am mai întrebat încă o dată copila dacă e sigură că nu vrea să mergem mai departe cu toții, dar decizia ei era neclintită. Aveau să pedaleze doar până în Krems și de acolo trenul părea o opțiune mai bună și mai odihnitoare decât cei peste cincizeci de kilometri pe care urma să-i parcurg eu pe bicicletă, până la Tulln.

De la Rossatz la Tulln

Când am pornit la drum era încă răcoare. Am decis să nu mai traversez cu bacul și să continui pe partea dreaptă a Dunării, lăsând în urmă ultimele vii, livezile de caise și silueta impresionantă a mânăstirii Göttweig, situată sus pe o culme. O vizitasem cu altă ocazie și perspectiva de a adăuga până la ea, pe lângă kilometri în plus, o urcare destul de susținută, nu mi s-a părut cea mai atractivă. Intrasem în ritmul impus de vâjâitul roților și mă abandonasem plăcerii de a pedala fără nicio altă preocupare sau grijă. Peisajul a devenit pe măsură ce am înaintat mai puțin interesant, ochii mei s-au bucurat totuși de apariția unui câmp cu maci, iar urechile au continuat să se răsfețe cu cipciripul păsărilor, țârțârul greierilor și vâjvâjul combinat al roților și al vântului care se încăpățâna să bată din față.

Maci pe drumul spre Tulln

Am făcut doar o oprire la Bärndorfer Hüte, pentru o gustare și o limonadă. Terasa era plină de bicicliști, iar cabana de lemn ce ar fi fost perfectă într-un cadru montan, contrasta cu silueta industrială a unor furnale. După încă șaisprezece kilometri mă apropiam din nou de natură, intrarea în Tulln făcându-se chiar prin parcul pe care aveam să îl descoperim în trei, câteva ore mai târziu.

M-am reîntâlnit cu Alex și cu Petra, am lăsat bagajele la hotelul pe care îl rezervasem cu o seară înainte și ne-am urcat din nou pe biciclete, pentru a ajunge mai repede în punctele de maxim interes din oraș, cel puțin pentru Petra: Aubad Tulln, un ștrand uriaș cu lacuri naturale și tot felul de jocuri și activități pe și pe lângă apă, dar și Water park, o suprafață împădurită idilică, cu doisprezece kilometri de poteci pentru biciclit și o grămadă de canale cu apă pentru caiac sau bărci. Am ajuns acolo spre finalul zilei, după ce am făcut baie la ștrand, la timp cât să reușim să închiriem un caiac și să ne pierdem pe canalele sălbatice și pustii, la acel moment din an. Țânțarii au fost și ei bucuroși de oaspeți.

Cu bicicleta prin Tulln

Faleza din Tulln era plină de flori, cea mai frumoasă din tot ce văzusem de la Passau la vale. N-am ratat ocazia de a studia Fântâna Nibelungilor cu mai multă atenție ca altădată, mai ales pentru că acum citisem epopeea și puteam admira frumusețea și expresivitatea personajelor. Am stat în fața cărții deschise, atât în lumina soarelui, cât și la ceas de noapte. Abia așteptam să aștern, la rândul meu, rândurile unei vacanțe la care visasem de atâta vreme. Provocările noastre de pe drum erau doar o joacă de copil pe lângă evenimentele crude și sângeroase din Cântecul nibelungilor.

Fântâna Nibelungilor din Tulln ziua

Fântâna Nibelungilor din Tulln

De la Tulln la Viena

A doua zi am continuat pe drumuri separate: Alex cu Petra pe calea ferată, eu pe drumul excelent asfaltat, special pentru biciclete, dintre Tulln și Viena. Am savurat iarăși vinovăția dulce a singurătății fără de griji. N-aș alege varianta asta pentru o viață, dar orice părinte mai are nevoie de o pauză pentru gândurile lui, din când în când.

Peisajul nu m-a impresionat și vântul a bătut din nou, mult și destul de tare din față, așa că am avut un motiv în plus să mă bucur că Petra nu e cu mine. În rest, tot ce vedeam în jur îmi transmitea o stare de tihnă și confort. În spatele pajiștilor cu lavandă înflorită stăteau căsuțe cochete, ridicate pe piloni. Scaunele de pe terase, o carte lăsată pe o masă, florile colorate, o piscină mică și o minge uitată în grădina din care nu lipsea un pitic, toate îmi apăreau ca mici fragmente din viața unor oameni pe care, chiar dacă nu-i vedeam, îmi plăcea să mi-i imaginez. Ah, Austria! Din când în când câte un grup de vitezomani îmi întrerupea povestea. Strigau foarte tare unii la alții, nu mi-am dat seama dacă se încurajau între ei sau se înjurau. Limba germană poate să aibă o sonoritate agresivă atunci când e exprimată cu prea mult entuziasm. Cu cât mă apropiam de Viena, cu atât simțeam că pedalatul se transformă din plăcere în competiție, cel puțin pentru ceilalți. Chiar și eu aveam o viteză mai mare ca până atunci, dar asta nu pentru că mă aștepta vreo medalie la capăt, ci pentru că îmi doream să mai avem timp de o plimbare prin oraș, în ultima zi de vacanță.

Cântărețul din Flaut din Korneuburg,AustriaLa barajul de la Greifenstein, am traversat din nou Dunărea pentru a face o oprire în Korneuburg. Eram atrasă de o statuie și o poveste pe care nu mă așteptam să o regăsesc acolo: legenda unui cântăreț din flaut angajat de către autorități ca să scape orașul de șobolani. Omul și-a făcut treaba, a atras creaturile în Dunăre și le-a omorât, dar când a văzut că nu a primit întreaga sumă promisă pentru misiunea îndeplinită, a refuzat să mai ia vreun ban, a început să cânte și a plecat cu toți copiii orașului pe un vapor, pe Dunăre. Povestea mai spune că doar doi copii au rămas: unul care nu auzea și nu a putut fi vrăjit de cântec, altul care s-a întors acasă după o jachetă și n-a mai prins vasul. Aproape aceeași legendă ca cea mai bine cunoscută, a cântărețului din Hameln, o ocazie foarte bună pentru o scurtă pauză.

Cel puțin așa am sperat eu, să fie scurtă. M-am învârtit de două ori în cerc până să nimeresc centrul și mi-a mai luat ceva timp până să identific statuia. Fusese târg, în fața ei trona un morman de navete, am înțeles de ce nu am văzut-o din prima. Primăria în schimb mi-a sărit în ochi de la început, cu aspectul ei de castel. Nici plecarea din oraș nu a fost prea rapidă, am greșit din nou ieșirea și a trebuit să mă întorc o bucată de drum pentru a mă așeza, din nou, pe pista de biciclete către Viena.

De acolo nu a mai durat mult până să intru pe podul către Donauinsel, parcul uriaș dintre brațul vechi și cel nou al Dunării. Cunoșteam insula destul de bine din experiențele anterioare. Loc de promenadă, picnic și o grămadă de alte activități, Donauinsel și Neue Donau au apărut din dorința vienezilor de a preveni inundațiile la care dragul meu fluviu se arată extrem de priceput, chiar și în zilele noastre. Din Passau până la Viena poți găsi în mai multe orașe marcajul care indică înălțimea la care se ridică Măria Sa Dunărea, atunci când se revarsă, o măsură foarte greu de conceput. Una dintre cele mai agresive inundații s-a produs chiar în anul în care am trecut eu cu motocicleta pe acolo, la scurt timp după ce am ajuns acasă. Îmi amintesc cum mă uitam pe internet și vedeam orașul Passau sub apă, nevenindu-mi să cred că am fost acolo și totul părea sub control. Am regăsit anul respectiv, 2013, pus la loc înalt și de cinste pe scara revărsărilor. Ei bine, se pare că Viena este ferită de acest fenomen și insula a devenit un loc îndrăgit de localnici și nu numai.

Am păstrat pe blog o amintire haioasă din prima mea vizită pe Donauinsel, cu un an înainte de 2013. Era o zi la fel de călduroasă și, cum nu aveam atunci bicicletă, picioarele mele au tânjit să se răcorească în apă. „Am coborât câteva trepte și imediat, ca de nicăieri, a apărut  lângă mine un bărbat la bustul gol, cu o burtică bombată de dimensiunea unei sarcini în luna a opta şi cu păr pe cap în aceeaşi cantitate ca cel de pe piept.Nu ştiam germană şi el nu ştia engleză, așa că am sfârşit prin a vorbi în română (prieten iugoslav). Şi cum nu doream să intru alături de el în apă pe motiv că nu am chef (fals!) şi nici costum (adevărat!), omul a vrut să îmi arate că nu contează şi în secunda trei şi-a dat jos ultima piesă de îmbrăcăminte de pe el, slipul. Am plecat ţinând privirea sus, refuzând politicos şi grăbit mâna întinsă şi nu am mai auzit decât un „ah, fată mândră!” de undeva de departe, din spate!”. Am zâmbit amintindu-mi de asta și n-am luat în seamă semnele vopsite pe asfalt: FKK. Eram pătrunsă de emoția victoriei și a finalizării traseului Passau – Viena, dar și nerăbdătoare să mă întâlnesc cu Alex care tocmai ajunsese și el în parc, venind în întâmpinarea mea din partea opusă. Ne mai despărțeau cel puțin cinci, dacă nu zece kilometri până să ne intersectăm. Toată insula măsoară peste douăzeci de kilometri, în lungime.

Deodată am simțit că sunt cea mai îmbrăcată ființă de pe insulă. Un bărbat pășea pe lângă bicicleta lui, gol pușcă. Câțiva pași mai încolo, câteva cupluri stăteau întinse la soare, fără echipment de protecție sau măcar chiloți. Un funduleț ferm se perpelea în iarbă, în continuarea lui aflându-se un tânăr care citea. Nu am mai mers mult și a trebuit să ocolesc două doamne stafidite care își plimbau nonșalant, pe mijlocul aleii, nudurile și cutele. Intrasem în zona nudiștilor, asta însemna FKK! Acum îmi amintisem că există și așa ceva pe Donauinsel.

Nu m-a băgat nimeni în seamă și nu cred că am deranjat pe nimeni, iar în curând eram în brațele lui Alex, bucuroasă de revedere, mândră de excursia pe care o făcusem și totodată tristă că s-a terminat. Am ieșit toți trei în oraș, am depănat amintiri, ne-am ciondănit prin magazine și ne-am împăcat pe un petic verde de iarbă, lângă statuia lui Mozart din Burggarten. Nu în ultimul rând, am mâncat un cârnat lângă Albertina și statuia Dunării, fluviul care mă chemase și mă cheamă în continuare pe lângă el și care știu sigur că mi-a mai păstrat surprize și multe frumuseți de arătat pentru altădată.

Se spune că cel mai bun mod de a îndepărta tristețea de la capătul unei călătorii e să planifici alta. Așa cum am mai spus în alt articol, nu sunt de acord cu asta, o vacanță reușită nu merită concediată așa repede din gânduri, doar pentru a scăpa de nostalgia ei. Scriind încet, așa cum am și călătorit, am reușit să prelungesc plăcerea pentru aproape un an. Acum că e gata, pot să fac loc unui nou vis: într-o bună zi mă voi întoarce și voi pedala pe lângă Dunăre de la un capăt la altul, de la izvoare până la vărsare. Nu știu când și nu e nicio grabă. Dunărea se mai supără, se mai umflă, undeva pe la începutul ei chiar dispare pe sub pământ, dar de plecat nu pleacă nicăieri.

Sosirea in Viena, pe Donauinsel
Sosirea in Viena, pe Donauinsel


 

Ai citit?

File de jurnal 1: Start cu peripeții din Passau

File de jurnal 2: Iarba tămăduitoare din Obernzell

File de jurnal 3: Lacul Dunărea de la Kaiserau

File de jurnal 4: Țitera din Ottensheim

File de jurnal 5: Și monștrii au nume de alint?

File de jurnal 6: Noi suntem campionii

File de jurnal 7: Cântecul obosit al nibelungilor

File de jurnal 8: Wachau, soare, baie și-un pahar cu vin


* Donauradweg face parte din Eurovelo 6, un traseu care se întinde de la Atlantic până la Marea Neagră, teoretic cel puțin, pentru că imediat ce intră în România este reprezentat prin puncte puncte, după cum poți vedea aici.

Această călătorie a fost susținută și promovată de Descoperă Austria și Oficiul de Turism al Austriei. Am avut și avem libertate deplină în planificare, desfășurare, alegerea traseului și opiniile exprimate.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.