Cărțile, teatrele și filmele lunii ianuarie (2)

Dacă ieri ți-am povestit despre cărțile pe care le-am citit în ianuarie, astăzi completez lista cu alte povești, așa cum le-am găsit pe scenele teatrelor sau pe ecrane. Le pun în ordinea preferințelor, începând de la cel care mi-a plăcut cel mai mult, până la cel care m-a lăsat în ceață, ca să nu spun dezamăgită.

Teatrele lunii ianuarie

Domnul Ibrahim și florile din Coran

Nu mă așteptam să pun piesa aceasta pe primul loc. Dar o fac cu toată inima, pentru interpretarea minunată oferita de Marian Râlea (domnul Ibrahim), pentru Momo, jucat de Vlag Logigan – „mai bine decât ar fi putut să o facă un copil” (citez din Petra, o observație bună prin ochii de copil adolescent), pentru delicatețea cu care s-au abordat scenele cu prostituate și, mai ales, pentru trecerile ingenioase de la un decor la altul sau de la modul narativ la modul joc. I-am dat Petrei să citească romanul, înainte de teatru. Nu a fost încântată de el și avea rețineri. Însă piesa aceasta a reușit să facă ceva extraordinar, pentru ea, dar și din punctul meu de vedere. Mi-e și frică să spun asta, dar cred a fost mai bună decât cartea. Am ieșit toți trei entuziasmați de acolo, iar Petra a decis că se înscrie la lecții de teatru (a și făcut-o, între timp). Dacă sunt subiectivă, îmi asum critica. Vezi cu ochii tăi și spune-mi și mie cum ți s-a părut. Se joacă la Teatrul Metropolis.

Coriolanus

Ei bine, la Coriolanus m-am dus ca la pomul lăudat. Am fost de la început de acord că abordarea regizorului Alexandru Darie, un artist cu experiență internațională în Shakespeare, are multe motive să fie ridicată în slăvi. Încă de la intrarea în sala de la Bulandra și totodată în scenă, chiar dacă am rămas doar un spectator, am știut că nu va fi o experiență obișnuită. Trebuie să spun că am fost și prevenită de Mariana, poate tocmai de aceea m-am supus riscului de a aștepta perfecțiunea. Mi-a plăcut mult Șerban Pavlu (Coriolanus), a reușit să se achite cu brio de un rol nu tocmai facil și râvnit de mulți alți actori mari, de pretutindeni (de ex.Laurence Olivier, Ralph Fiennes). Nu e așa ușor să fii înfumurat și nesuferit și, totodată, să câștigi simpatia publicului. La polul opus, rolul Volumniei (mama lui Corionalus) mi s-a părut exagerat din toate punctele de vedere. Citisem piesa (vezi recenziile de ieri) și chiar nu mă așteptam ca în locul femeii puternice, întruchiparea ororii de mamă însetată doar de putere, să dau peste un personaj isteric de pe care cad hainele într-un mod aproape vulgar. Apoi au fost scene care mi s-au părut lungite prea mult, doar de dragul efectelor speciale. Un domn de lângă mine a șoptit la un moment dat: „mult zgomot pentru nimic” și după pauză nu a mai revenit. Nu a fost singurul spectator care a dezertat la pauză. A fost într-adevăr un spectacol lung, cu multe elemente inovative pentru teatru. Dacă ne uităm la filme vedem totuși că nimic nu e nou și că plasarea textelor lui Shakespeare într-un context actual, cu militari și arme moderne, nu e chiar o noutate. Îți voi da un exemplu de astfel de film chiar la finalul articolului. Faptul că l-am pus pe locul doi, în ciuda cârcotelilor de mai sus, dovedește aprecierea mea sinceră pentru un astfel de experiment.

Anonimul Venețian

O poveste tristă despre o căsnicie ratată și doi oameni care încă se iubesc, chiar dacă nu pot trăi împreună. Dialogul e bun, jocul actorilor minunat (Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu), se pot simți câteva hibe în poveste, la nivel de credibilitate, dar piesa merită văzută. Totul se întâmplă într-o Veneție discret sugerată pe scena sălii Atelier de la Teatrul Național, decorul minimalist lăsând loc construirii unui conflict emoțional ce depășește spațiul în care se desfășoară. Dacă mă gândesc bine, Veneția e totuși cel mai bun fundal, tocmai pentru soarta deprimantă a unui oraș prea frumos pentru a dăinui, sfâșiat între o moarte inevitabilă și dorința de a trăi mai bine. Cam asta e soarta lui, în paralel cu soarta personajelor.
Am tot văzut piese în doi actori în ultimele două luni. Aceasta este una dintre ele și e urmat foarte aproape de următoarele două, fiecare în cu totul altă notă.

O relație deschisă

Cum spuneam, din nou doi actori (Andreea Bibiri și Lucian Pavel), scena goală a Teatrului de Artă, o valiză în care intră unul sau chiar două destine și o privire ironică asupra unui cuplu care încearcă să aibă o relație deschisă. Bineînțeles că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg. Înainte de a agrea asupra acestui nou mod de viață, soția, deseori înșelată, era cea care suferea. Dar când ea își găsește, închipuit sau nu, perechea ideală, soțul este cel care nu mai poate suporta. Piesa își propune și reușește să te facă să te simți implicat într-o mărturie: prin naturalețea jocului, prin umor și scurte interacțiuni cu publicul. E echilibrată și amuzantă, ca un sos dulce acrișor, chiar dacă subiectul e cât de poate de amar.

6 lecții de dans în 6 săptămâni

De data aceasta nu mai e vorba de un cuplu, ci de două personaje foarte diferite ca vârstă și mod de viața. Lecțiile de dans îi aduc împreună pe Lily Harrison (Victoria Cociaș), văduva unui preot baptist, și profesorul de dans Michael Minetti (George Constantinescu). Descoperim că profesorul are nevoie de cineva care să-l accepte așa cum e, iar eleva nu are nevoie de lecții, știe să danseze destul de bine, dar i-ar prinde bine puțină companie și o zdruncinare a propriilor limitări. Dialogul bun, modul în care se trece de la atitudinea agresivă sau suspicioasă la o adevărată prietenie, toate legate prin dans, fac „coregrafia” acestei piese de la Teatrul de Artă memorabilă. Un pas înainte, doi înapoi, și totuși rezultatul e armonios.

Hotel Europa

Piesa aceasta de la Teatrul Național promitea ca idee și s-a străduit să fie interesantă, interactivă și originală, dar nu m-a convins. Deloc. Actorii și-au făcut cât de bine au putut treaba, dar textul mi s-a părut slab, haotic și plin de clișee, n-am reușit să înțeleg mare lucru din toată povestea. Poate nu sunt eu suficient de pregătită pentru așa ceva. Aplauzele palide de la final mi-au dovedit că nu eram singura dezamăgită. Aș fi chiar curioasă să mai aud și alte opinii, dacă l-a mai văzut cineva. În apărarea lui, mai trebuie doar să spun că aceasta este o piesă de debut a regizorului Andrei Raicu. Face parte din programului 9G la TNB (Noua Generație), program „care se adresează tinerilor creatori de teatru, absolvenți ai facultăților de profil, cu vârsta de până în 35 de ani, neangajați în instituții de spectacol.” (extras de pe website-ul TNB)

Până una alta, le mulțumesc lui Alex Ciucă și Marianei Iosif pentru inspirație (dă click pe numele lor pentru mai multe propuneri de teatru).

Pentru filme nu voi intra în atât de multe detalii, voi enumera doar câteva titluri care m-au uluit luna aceasta și pe care le recomand, dacă nu le-ai văzut deja:

Children of Men (2006), tradus dubios Copiii tatălui (e pe Netflix) – de Alfonso Cuarón, cu Julianne Moore, Clive Owen și, surpriză, o Oana Pelea care vorbește tot timpul în română.

Regele Lear (2018), pentru care îi mulțumesc în mod special Cristinei Bazavan, de la care am și aflat de film. Se poate vedea pe HBO Go, deocamdată. De Richard Eyre, cu Anthony Hopkins, Ema Thompson, Emily Watson șamd.

The Man Who Wasn’t There (2001) și The Elephant Man (1980), două filme alb negru senzaționale pe care le-am văzut ca parte din cursul de fotografie alb negru pe care îl urmez. Vor urma cu siguranță și altele.

Am mai zis că aștept și recomandările sau impresiile tale? Nu lăsa pe altădată, scrie un comentariu mai jos!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.