Fener și Balat – mirul și naftalina

Cerul cenușiu și ploaia măruntă nu invitau la plimbare, dar ne-am luat inima în dinți și am părăsit din nou hotelul pentru ultima hoinăreală pe străzile mai puțin bătute din Istanbul. Știam că orice ar fi, până nu se înserează nu ne întoarcem. Ne așteptau cartierele Fener și Balat, locuri cândva populate de evrei, armeni și fanarioți.

Pe străzile mai puțin bătute din Istanbul (ziua 3)

Am traversat din nou podul Galata și n-am mai făcut stânga (ca în ziua anterioară), ci dreapta spre următorul pod, Attatürk. Am mers o bucată bună pe lângă zidul bizantin, am trecut de universitatea găzduită într-o fostă fabrică de țigarete și în curând au început să apară semne că populația de aici nu a fost dintotdeauna otomană: o primă biserică grecească. Apoi, chiar lângă poarta St. Theodosia, am găsit cafeneaua în care ne propusesem să bem prima cafea turcească pe ziua respectivă: Nevi cafe. La cum plângea vremea pe umerii noștri, eram siguri că numărul cafelelor va crește, pe drum.

Cafeneaua era goală, dar nu lipsită de suflet. Interiorul ere decorat cu lucruri frumoase, iar proprietarii erau prietenoși și dornici să ne demonstreze tot procesul de pregătire al cafelei, de la măcinat până la fiertul ei pe cuptorul cu lemne. Erau georgieni și ne-a fost greu să îi convingem că, deși suntem din România, nu știm nicio boabă de rusă. Am băut două cafele și am făcut zeci de poze cu ceșcuțele, cred că nu știam cum să tragem de timp înainte de a ieși din nou afară.

Aproape de cafenea, după ce am trecut prin poartă, am dat ocol bisericii Sfânta Theodosia, acum moscheea Gül Camii, o construcție bizantină veche înconjurată de legende mai mult sau mai puțin credibile. Alături se află și Küçük Mustafa Pașa Hamami, una dintre cele mai mari și mai vechi băi din Istanbul. N-aș putea spune cum arată la interior, dar atunci am încercat să-mi imaginez în timp ce citeam de pe kindle. Ne-am lăsat conduși de rândurile din ghid și, chiar dacă nu am reușit să identificăm tot ce era descris pe acolo, n-am putut să ratăm Patriarhia Ortodoxă Greacă. Era destul de mare și vizibilă. În fața porții, oaspeți înveșmântați în negru se dădeau jos din limuzine cărora ploaia nu făcuse decât să le sporească luciul.

După ce am trecut de patriarhie am ajuns la intrarea oficială în Fener, în dreptul unei porți care acum nu mai există, vechea poartă Fanari. Sonoritatea numelor grecești mă ducea cu gândul către plajele însorire din vacanța de vară, din zona ce poartă exact același nume. Nimic însă nu urma să semene cu ceea ce am găsit pe țărmul grecesc. Normal, eram în Istanbul și străzile se aruncau în sus pe culmi, în pante greu de urcat la picior, ce să mai zic dacă ar trebui să faci asta zilnic cu motorul sau mașina.

Aici au trăit și s-au școlit fanarioții, începând cu secolul șaisprezece, de aici au plecat mai departe și au ajuns să ne controleze și pe noi. Din bogăția acumulată, și-au construit vile și palate, puține care să mai reziste până în ziua de azi. În orice caz, în afară de fostele biserici ortodoxe sau școala la care mulți voievozi ai Moldovei și Valahiei au învățat, plimbarea noastră a fost însoțită de nume familiare precum Cantacuzino, Cantemir, Mavrocordat sau Ipsilanti. Dacă aș fi fost puțin mai bine pregătită în domeniul istoric, probabil că aș fi înfruntat frigul cu mai mult entuziasm. Într-o curte interioară care vara se umple cu siguranță de voci vesele și clinchete de pahare, scaune și perne în culorile steagului românesc stăteau îngrămădite sub o cupolă de cărămidă și o plăcuță care marca, în română, fosta reședință a lui Dimitrie Cantemir. Aș minți dacă aș spune că m-am emoționat, dar m-am simțit mai aproape de casă și mi-am dat seama că există țări ale căror destine sunt greu de tratat și înțeles doar între limitele unor granițe prestabilite.

Ca încă o dovadă care să susțină acest gând, la întoarcere am oprit puțin în biserica bulgărească. N-aș fi văzut nimic neobișnuit la ea, deja ne obișnuisem cu partea ortodoxă a Istanbulului, dacă n-aș fi citit că e construită din plăci prefabricate de metal.

Istanbul e fascinant poate și pentru că are o istorie atât de amestecată, atât la interior, cât și în modul în care și-a lăsat influențele în afara lui. Face parte din noi și, prin el, suntem și noi puțin europeni, puțin asiatici. Și dacă tot a venit vorba despre asta, pe continentul asiatic am ajuns doar la final de zi, aruncându-ne în ultima clipă la bordul unui vas cu rol de autobuz. Călătoria de pe o parte pe alta a fost foarte ieftină și rapidă. Se întuneca și vântul bătea din ce în ce mai tare, dar altceva ne mâna în luptă de data aceasta. Foamea și mai ales Alex, cel care e în stare să traverseze un continent pentru un restaurant. Urmărise un documentar culinar și de acolo aflase de Ciya Sofrasi. De ce mergem noi acolo? l-am întrebat, de curiozitate. Pentru că m-am uitat pe Netflix, la ‘Chef’s table”, mi-a răspuns Alex, zâmbind ghiduș. Apoi mi-a povestit despre Musa Dağdeviren și pasiunea de a culege rețete din toate colțurile Turciei, pentru a le da viață în restaurantele lui. Și-a construit o marcă și o afacere având drept scop păstrarea aromelor și rețetelor tradiționale, ca un adevărat antropolog culinar, a mai adăugat Alex. Deja muream de poftă și foame. Din fericire am găsit ușor loc într-unul dintre cele trei restaurante Ciya. Iar povestea nu a fost o păcăleală, drumul către Kadikoy a meritat cu adevărat.

Undeva pe drum, între vestigii istorice și arhitectura în culori vesele din Balat și Fener, am mai făcut o pauză, la Naftalin Cafe. Aici pisica dormea pe masă, cafeaua la ibric era de mai multe feluri, iar la baie intrai aplecându-te, printr-o ușă de frigider vechi. Nimic nu te plictisea sau nu se repeta, cafeneaua fiind genul acela de local care adună și dă o nouă viață vechiturilor. În jur, dincolo de mirul bisericesc, de cafenelele calde și culorile pe care ploaia se ambiționa să le estompeze, străzile abrupte și goale păreau puse la naftalină, pentru vară și zilele în care mai mulți turiști se vor aventura dincolo de Sultanhamet și atracțiile cele mai cunoscute din Istanbul.

Acuarela Istanbul

Pentru introducere și cuprins, citește Pe străzile mai puțin bătute din Istanbul.

Ilustrație: Roxana Farca

Fotografii: Roxana Farca și Alexandru Farca

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.