Știai că și frunzele uscate țipă? Ascultă cu atenție zgomotul produs de bocancii tăi când se afundă în plapuma de frunze, pe sub fagii tineri sau bătrâni dintr-o pădure. E un scrâșnet care seamănă cu zăpada proaspăt călcată în picioare, cu ciripitul păsărilor la răsărit sau cu picăturile de ploaie de pe un acoperiș de tablă. Încântător și asurzitor, în același timp. Natura e foarte vocală, până când te oprești în mijlocul ei și totul amuțește. Sunt momente în pădure în care, dacă rămâi nemișcat, îți mai auzi doar respirația sacadată, gâfâitul de la efortul urcușului. Dacă ai ghinion, auzi și o manea, cântată cu veselie jos, în sat. Notele ei se strecoară mai repede decât tine printre colanele gri ale fagilor. Te pui pe mers și alegi să-ți umpli urechile cu frunzele care scrâșnesc. Sau cu o înjurătură care îți scapă atunci când picioarele îți alunecă pe pietrele acoperite de covorul țipător. În curând ieși pe un platou și urechile tale se umplu cu vânt. Vântul vorbește în altă gamă decât liniștea, aproape că simți nevoia să-i spui și lui: mai încet, că te aud, nu e nevoie să țipi.
Am vrut să vizităm o pădure virgină, în Parcul Național Buila Vânturarița. A fost misiune imposibilă. Chiar dacă am fost însoțiți de Laurențiu Balintescu, ghid montan, pantele sunt foarte abrupte și sigura cale care care ne-ar fi putut ajuta să ajungem mai sus era distrusă de o viitură. Uluitor cum poate crește o pădure pe o astfel de înclinație. Asta e șansa și salvarea ei, deocamdată, cu greu ar putea fi exploatată. Cu o zi înainte, am privit o pădure virgină, de sus, din apropierea vârfului Arnota. Am avut senzația că privesc într-o fântână întunecată din care se ridicau până la mine, ca niște fuioare de fum, fagi extraordinar de drepți și de înalți. N-am avut curajul să cobor acolo, m-am simțit de parcă aș fi vrut să mă scufund adânc în apă fără siguranța că aerul îmi va ajunge până să urc înapoi, la lumină.
Dorința mea de a ajunge într-o pădure virgină a apărut odată cu ideea lucrării de licență pe care am finalizat-o în iunie și care a rămas doar un început pentru proiectul meu mai amplu, Copaci și Păduri. Nu am reușit atunci, primăvara a venit prea greu și astfel de păduri au rămas inaccesibile mult timp. Iar vara a trecut cu viteza specifică tuturor vacanțelor. Pare că nici acum n-am ajuns, deși am privit-o puțin în ochi, de la distanță. N-aș putea să explic de unde am fascinația asta. O pădure virgină nu e comod de parcurs, în unele nici nu ai voie să te duci fără ghid și taxă și nici nu cred că ai vrea să te duci, dat fiind că nu există cărări deschise și e mai bine să nu te afunzi singur în necunoscut.
În Oltenia de sub Munte am ajuns acum puțin timp, când am fost acceptată la tabăra de jurnaliști pentru mediu*, organizată la Costești, Vâlcea. Toate discuțiile, ideile și prezentările la care am fost expusă timp de trei zile, plus aplicația pe teren, mi-au deschis și mai mult ochii asupra problemelor cu care ne confruntăm în tot ceea ce ține de mediu și natură. Nu voi intra în prea multe detalii despre asta acum, voi adăuga doar că tot cu această ocazie mi s-a deschis și apetitul pentru a reveni în zonă, împreună cu Alex sau cu toată familia. De aceea am fost într-un weekend târziu de toamnă și am ascultat frunzele și vântul țipând, în Parcul Național Buila Vânturarița.
Am avut doar două zile la dispoziție și nu am apucat să mergem în prea multe locuri. În prima zi am urcat până aproape de Vârful Arnota, plecând de la mânăstirea cu același nume (și ce frumoasă e mânăstirea!); un traseu scurt și ușor, cu mult timp pentru făcut poze și desenat.
A doua zi, chiar dacă traseul care ne-a dus până pe muntele Piatra și nu a fost dificil, lung sau riscant, ne-a cam pus pulsul la încercare. Se urcă susținut, iar la coborât se mai cade pe fund, pe pietrele de sub frunzele de care am tot povestit mai sus. Un fel de răzbunarea frunzelor. Dar nu trebuie să te iei după mine, eu am căzut și pe drum forestier, pur și simplu, într-un moment de neatenție (după cum ai aflat mai sus), așa că nu sunt un etalon.
Sus pe muntele Piatra vântul care bătea cam tare fugărise deja caprele negre. Am văzut totuși câteva, la distanță. Iar pe drum, un iepure s-a speriat strașnic de apropierea noastră și a țâșnit-o la deal cu o iuțime pe care am invidiat-o. Altfel, în pauzele dintre strigătele covorului de frunze, multă liniște și pace. Abia dacă am văzut o mână de oameni în două zile, pe ambele trasee. Sigur vom reveni și vom încerca și alte poteci, după ce ne vom asigura că nu sunt porțiuni la care nu putem face față. Nu m-aș putea urca pe o stâncă neasigurată și nici n-aș privi o prăpastie în ochi fără să știu că mă ține ceva bine, foarte bine. O listă cu trasee și scurta lor descriere o găsești aici, dacă vrei să studiezi: http://www.kogayon.ro/ro/parcul-national-buila-vanturarita/turism/descriere-trasee-turistice/
Iar dacă vrei să știi mai multe despre cum s-a născut Parcul Național Buila Vânturarița, prin efortul unor voluntari, găsești povestea aici, sau aici. Merită să o citești, ca să vezi că se poate, că nu ar trebui să renunțăm și să spunem că în țara asta nu se mai poate face nimic. Și dacă vrei să mai faci și altceva decât trasee de munte, urmărește website-ul Geoparcului aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte. E în lucru, dar sunt deja destul de multe informații pe el.
Mai departe las și fotografiile să vorbească și să completeze invitația la plimbare, indiferent de anotimp.
*Școala de Mediu pentru Jurnaliști este organizată de Asociația Parcul Natural Văcărești (APNV) și face parte din Proiectul ”Rețeaua Națională a Ariilor Naturale Urbane” derulat de APNV în parteneriat cu Asociația Societatea Organizată Sustenabil S.O.S – SOS Parcul Est, Asociația Societatea Carpatină Ardeleană (EKE) Satu Mare, Fundația Centrul de Ecologie Montana, Asociația Funky Citizens, Excelsior Arad, EcoTop Oradea, Asociația Walden, Asociația Bio-Team, Societatea Ornitologică Română – Filiala Iași și Asociația Ruralis, cu sprijinul financiar Active citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Leichtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
