Veneția mea, Veneția lui (1)

Avem atât de multe lucruri în comun și facem atâtea lucruri împreună, încât, la un moment dat, am simțit că ne-am transformat în androginul mitologic, că ne-am pierdut conturul individual și că depindem unul de altul mai mult decât e sănătos. In ultimii ani am început să ne lăsăm loc unul altuia, Alex mie pentru artă, eu lui pentru bucătărie. Avantaj eu, ce să zic, desenele mele încă nu ne pun mare lucru pe masă…
Asta nu înseamnă că am plecat la Veneția cu agende diferite. Și nici că mă așteptam să nu fim singuri. O răceală urâtă s-a decis să mi se agațe de gât și să ne pună la încercare planul de a petrece câteva zile cât mai romantic cu putință, la cei 23 de ani de la căsătorie pe care îi aniversam. Dar nu ne-am dat bătuți și am făcut fiecare cât a putut, cu puținul timp disponibil. Am dormit până târziu (eu) am fost la piață (el), ne-am plimbat cât a fost soare (noi), ne-am adăpostit des (noi, răceala și două pahare cu vin), am mâncat bine și am fost recunoscători pentru mulții ani împreună și prea puținele zile în Veneția și Treviso. Pentru Veneția nu sunt niciodată suficiente zile. Nici desenele mele din caiet nu au fost suficiente, dar zic și eu precum șoricelul dintr-un banc: „am fost și bolnavă…”*

Încerc să recuperez în ceea ce urmează și să-ți prezint Veneția mea și Veneția lui, așa cum am ales să o vedem fiecare, unul prin ochii ușor febrili, celălalt prin lentila aparatului foto și papile.

Sosirea mea

Am ajuns în Veneția, picură și e deja întuneric, nu mai aud cu o ureche și nasul a început să-mi curgă. Orașul e mai liniștit decât mi-l amintesc. Pentru că se ascunde deja în întuneric și de auzit nu aud mare lucru, aleg să miros orașul. În noiembrie Veneția miroase a sulf, a rufe proaspăt spălate, a mâncare și a parfumuri fine – toate vin și trec pe măsură ce noi avansăm pe străzi mari, străzi înguste, calli, ponti, campi și, din când în când, un binevenit (pentru că e acoperit) sotoportego.
Stau pe un pod și încerc totuși să ascult, cu urechea disponibilă. E într-adevăr liniște și văd în ultima clipă un gondolier care alunecă din întuneric în lumină și înapoi în întuneric, însoțit doar de un discret clipocit.
Mă gândesc că mă păcălesc urechile.

Gondolă pe canalele Veneției, într-o seară de noiembrie. Ilustrație în creion, de Roxana Farca.

Revin la miros și aproape că simt aroma cafelei, atunci când ajungem pe Calle del Cafetier, o alee atât de îngustă încât doi oameni pot să treacă unul pe lângă altul doar zâmbind încurcat și cerându-și scuze în limba universală a gesturilor. Povestea Veneției, cu ocupațiile, misterele, miracolele, sfinții, personalitățile și conflictele ei, începe încă de la numele podurilor sau a străzilor, afișate pe atipicele nizioleti.

Calea către cazarea din Veneția, cu un exemplu relevant de nizioleti, plăcuțele stradale care spun poveștile străzilor. Ilustrație cu liner pe hârtie de Roxana Farca.

Înainte ca lucrurile să se agraveze, ieșim repede să mâncăm ceva în apropiere, la Enoteca al Volto. Mâncăm bine, degustăm două vinuri și abandonăm orice idee de plimbare de seară. Eu simt deja cum îmi crește febra. Peste noapte am tot felul de halucinații, majoritatea referindu-se la desene la care lucrez fără succes. N-am mai avut coșmaruri cu nori pe care nu reușesc să-i pictez din prima vacanță de student, când am avut asta ca temă.

Noapte cu febră în Veneția, ilustrație digitală de Roxana Farca.

Sosirea lui

Lăsând în urmă detalii logistice, avion, transferuri, bilete, mă destind încet în autobuzul care se îndreaptă către Piazzale Roma. Încerc să nu îmi fac prea multe planuri, să nu mă gândesc prea mult la ce, cum, când, doar ceva repere în cap și atât. Gata și traseul până la cazare. Podul Rialto, Calle del Cafetier, gata am ajuns.

Un pliant cu ceva recomandări de restaurante, trattorii, osterii, o scurtă evaluare a meniului și a distanțelor. Enoteca al Volto, la doi pași de podul Rialto, un local istoric, fondat în 1936, cu bucătărie tipic venețiană, pare o opțiune bună. Și chiar e bun: sarde in saor, misto pesce, seppie in nero, vin potrivit.

Prima zi în Veneția, pentru mine

Alex s-a trezit devreme și s-a dus la piața de pește. Vine de acolo cu o captură variată care se transformă într-un mic dejun princiar și anunță o cină regală. Dilema mea e dacă voi reuși să fac ceva cu timpul dintre cele două mese, adică una din cele două zile pe care le avem la dispoziție în Veneția. Cât l-am așteptat, m-am uitat pe geamurile de la cazare și m-am temut că, dacă nu mă pun mai repede pe picioare, o curte interioară și strada cea îngustă cu nume de cafengiu vor fi singurele mele priveliști din Veneția.

Ce se vede de la geamul unui apartament din Veneția. Ilustrație din caietul de schițe, Roxana Farca.

Micul dejun mă înviorează. Dar tot am nevoie de un efort mare de voință să ies pe ușă. Sau de o cafea, dar nu orice cafea. Singura cafenea de specialitate de care știm în Veneția e destul de departe de locul în care suntem cazați, așa că mai coborâm pretențiile și acceptăm prețul. Dacă nu e să fie cafea excelentă, măcar să fie o cafenea istorică. Așa ajungem la Caffè Florian, în Piața San Marco. Încă o cafenea care jură că e prima din Europa, dar asta e mai puțin important. Interiorul ticsit de turiști justifică oarecum prețul exagerat. Cafeaua e doar un detaliu în ambientul cafenelei. E exact ceea ce trebuie într-o dimineață în care te-ai dat cu greu jos din pat, ai mâncat un mic dejun de prințesă și iată, vine și comanda ta pe o tavă de argint, la o măsuță pe care încerci să o desenezi repede și arată ca un cărăbuș beat.

Pagină din caietul de schițe, la Caffè Florian în Veneția.

Veneția e destul de liberă într-o marți dimineață, în noiembrie. Bradul de Crăciun ornează deja Piața San Marco, sunt ceva lucrări la ceea ce pare o scenă și totul pare suspendat în timp. Se simte ca și cum ai fi ajuns pe un stadion cu o zi înainte de concert. Nu mă plâng. Savurez liniștea și admir în pace detaliile bazilicii și ale palatului. Ne gândim că de data aceasta vom vizita și noi bazilica la interior, e un moment bun, nu e aglomerat. Sau să ne urcăm în turnul cu ceas, nici acolo nu pare înghesuit și am citit că priveliștea e mai frumoasă decât din Campanile, turnul clopotniță. Nu ducem niciunul dintre gânduri până la capăt. E soare afară, hai să ne mai plimbăm puțin, cât se poate, cădem noi de acord.
Traversăm cu traghetto până în Dorsoduro, spre Punta della Dogana (care e și muzeu de artă contemporană, din păcate închis marțea). Pe faleza de lângă apă, Fondamenta delle Zattere, nu e aproape nimeni, parcă e prea liniște deja. Trecem pe lângă Academia di Belle Arti și mă vizitează niște fantezii. Din păcate sunt genul de fantezii care vor rămâne în spațiul viselor. Mai mergem așa o vreme, apoi cârmim înapoi pe străzi și canale. Am plecat destul de târziu de acasă și, chiar dacă orașul e mai liber în noiembrie, ziua e mai scurtă. Pe la patru începem deja să ne dorim un loc în care să ne încălzim și în care să ciocnim un pahar cu vin. Alegem Osteria al Squero de pe Fondamenta Nani, vizavi de Squero san Trovaso, unul dintre cele mai vechi ateliere în care se repară bărci și gondole, o afacere de familie care a supraviețuit până acum. Barul e mic și nu suntem singurii care au căutat adăpost și vin. La început stăm înghesuiți, încercând să nu dăm prea mult din coate, apoi prindem un loc la o măsuță mică-mică făcută dintr-un butoi. Primul pahar cu vin nu ne încântă, iar fetele de la bar ne propun să-l schimbe cu altceva, cu zâmbetul pe buze. Vocile se amestecă în jur, în italiană și engleză în principal. Îmi dau seama că nu am auzit încă pe nimeni vorbind în română. Ciugulim doar ceva foarte ușor din oferta de cicchetti, cât să nu bem vin pe stomacul gol. Un fel de „platouaș” sau aperitivo înainte de cină, ridicat la rang de stil de viață, în Veneția. După aperitiv, ne așteaptă cina regală anticipată de captura de dimineață. Iar pe mine un somn ceva mai lin, cu mai puține vise dubioase.

Noapte ceva mai senină în Veneția, ilustrație digitală de Roxana Farca.

Prima zi în Veneția, pentru el

Mă scol devreme. Se anunță un grad peste zero și acqua alta cu un maxim la ora zece și jumătate. Printre puținele repere pe care mi le-am luat cu mine: piața Rialto și în special La Pescheria, de neratat. Am ocolit-o cam de fiecare dată, din diferite motive, întemeiate bineînțeles. Puțină lume la ora 7 dimineața, străzi aproape pustii și lumina care de-abia a început să se strecoare printre ziduri și canale. Ajung în piața de pește care de-abia se trezește la viață. Construită în anul 1907, în stil neo-gotic, de către arhitectul Domenico Rupolo, piața are din loc în loc insule de lumină, acolo unde agitația e maximă. Tarabele urmează să se umple cu o varietate de pești, fructe de mare, scoici. Stâlpii care susțin construcția au capiteluri cu diverse creaturi marine, de la crabi, pești, căluți de mare, caracatițe și altele. Se aranjează gheața pe tarabe, se descarcă cutiile cu pește și fructe de mare, se aranjează decorul. Vânzătorii cântă Bamboleo, curăță sepii, filetează pește. Apar și primii cumpărători, mâinile mi se încălzesc, mănușile ajung în buzunar, sau cel puțin una, așa cum aveam să-mi dau seama un pic mai târziu, tributul plătit de mine pentru această incursiune matinală. Fotografiile se înghesuie pe card și ceva fructe de mare în plasă. Se conturează un mic dejun și o cină cu specific.

Captura zilei: scampi, creveți, calamari, scoice St. Jacques, vongole, baccalà mantecato. Și primul mic dejun.

Inviorați, după micul dejun, am plecat spre Piața San Marco, la cafenea, mai mult orientându-ne după poduri și treceri înguste, cât mai înguste.

Piața San Marco, brad, Dorsoduro, acqua alta, Osteria al Squero de pe Fondamenta Nani, Squero san Trovaso și înapoi, la cină.

Fettuccine, gamberi, scampi, vongole, calamari, flori de dovlecei, un vin local (Ribolla gialla) și un pic cam mult peperoncino. Cam așa se încheie ziua de azi, începută în La Pescheria.

Povestea continuă, cu a doua zi, o poți citi aici.

Stai pe aproape sau abonează-te la newsletter-ul Sub Copac, ca să primești vești când publicăm ceva nou pe LumeaMare.

*Nu-mi aduc aminte exact, dar bancul era ceva de genul acesta:

Un șoricel și un elefant, vechi prieteni în copilărie, se reîntâlnesc după mulți ani, adulți fiind. După ce schimbă niște politețuri, elefantul nu se poate abține și zice:

-Măi, dar mic ai rămas, șoricelule!

La care șoricelul, sfios:

-Da, dar vezi tu, am mai fost și bolnav…

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care a călătorit cât de mult a putut împreună, practicând un turism responsabil. Roxana este pasionată de artă și desen, Alex de fotografie și gastronomie. Petra, pe care o vei regăsi mai mult copil între paginile acestui blog, a devenit între timp adult și a pornit pe propriile căi în viață.