Vraja continuă la Hallstatt

Vraja continuă la Hallstatt

A saptea zi

In timpul noptii ploaia viziteaza din nou tinutul. Dar, ca de obicei, dimineata se prezinta cu mult soare, amagindu-ne ca vom avea noroc de o zi diferita fata de cele de pana acum. Luam micul dejun in familie, in salonul „bunicii” Suzane, ingurgitand cu pofta branzeturi fine si cele mai delicioase placinte de casa din lume. Asistam apoi si la micul dejun al ratustelor, servit de maestra Petra.
Urcam la mica biserica si de data aceasta ma hotarasc sa vizitez si eu cripta cu cranii pictate. E deja a treia oara cand ajung acolo, ar fi pacat sa nu intru. Petra se simte mai bine ca mine in preajma oaselor si le clasifica dupa bunul ei plac: „uite mami, ala pictat cu floricele e de fata” zice ea. „Ba nu mami” ii stric eu socotelile, „pe fata nu poate sa o cheme Francisc”, si ii explic ca fiecare desen reprezinta simboluri legate de viata si realizarile omului respectiv. Nu sunt atat de desteapta, am citit pe foaia pe care ti se da la intrare.
Intre timp afara se innoreaza cu harnicie. Ce noutate! Hotaram sa plecam spre mina de sare, inainte de a ne prinde ploaia. Pe drum facem pariuri cu Petra ca „va urca” sau „nu va urca” pe jos pana la mina. La poalele muntelui pe cararile caruia ar trebui sa pornim vitejeste Petra e sfasiata intre doua dorinte: de a castiga pariul si de a alege funicularul ce ataca pieptis, pe sine, o panta abrupta. Ma uit din nou la cer si alegem varianta lenesa. Simt un val de iubire si recunostinta venind dinspre copil.
Decizia e de doua ori corecta: in primul rand privelistea ce se deschide sub noi in timp ce urcam e uluitoare, in al doilea rand in timp ce ne plimbam pe poteca dinspre intrarea in mina incepe sa ploua. Daca am fi luat-o pe jos am fi ajuns uzi fleasca, numai buni de inghetat in maruntaiele reci ale muntelui. Vizita in mina ar fi putut fi plictisitoare dar austriecii stiu cum sa evite asta: trecem pe langa straturi de sare ce coloreaza peretii in nuante roscate, prin tunele inguste strabatute de voci si acorduri stranii, vedem manechine ce ilustreaza vechea indeletnicire sau chiar vorbesc, asistam la proiectii si mici demonstratii prin care se explica formarea depozitelor de sare, filme care povestesc despre istoria si traditia mineritului. Legenda turistica a omului din sare, un fel de mumie sarata, descoperita dupa foarte mult timp si despre care nu se stie unde a fost ingropata, adauga piperul alaturi de sare pentru a da un gust complet vizitei. Avem si desert: doua tobogane lungi din lemn lustruit, pe care toata lumea se da incantata sau terifiata. Nu lipsesc nici mijloacele de imortalizare a experientei de pe tobogan iar la iesire putem cumpara, cu 5 euro, poza pe care este trecuta si viteza pe care am avut-o la coborare. 25 de km la ora nu e putin pentru ansamblul nostru de trei elefantei. Iesirea din mina se face pe un trenulet traditional printr-un tunel foarte lung. Ne trezim scosi astfel direct si fara drept de apel intr-o ploaie torentiala. Ne intoarcem in interior pentru a returna echipamentul de mina in care am fost costumati. Ploaia nu prea se da dusa asa ca ne echipam cu pelerine sau umbrele si coboram inapoi in oras.
Ne intalnim cu bunicii si cautam un restaurant pentru a manca ceva bun si a ciocni, cu o oarecare intarziere, un pahar de „la multi ani” in cinstea zilei mele de nastere.
Dupa masa ploaia se mai linsiteste si avem din nou parte de o seara placuta, numai buna de plimbare si poze. Petra e deja obosita si bate in retragere din nou, odata cu bunicii, la somn. Ne adapostim si noi de inca o repriza de ploaie si, in compania unei sticle de vin, alegem destinatia urmatoarelor doua zile: un tur pe la lacurile din Salzkammergut.

Citeste si

Ziua 6

Ziua 8

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.