Străin în oraşul meu – ziua 5

Străin în oraşul meu – ziua 5

Ura! Mi-am luat ghid! Să mai zică cineva acum că nu sunt suficient de turist în propriul meu oraş. Şi dacă tot am ghid mă hotărăsc să aleg primul traseu din acesta, prin centrul vechi. Cobor aşadar din tramvai la kilometrul 0, un punct perfect pentru a începe o plimbare în oraş.

Micul parc din jurul bisericii Sfântul Gheorghe Nou este liniştit, o oază în mijlocul agitatului centru. Citesc în ghid: „Înăuntrul locaşului este îngropat voievodul martir Constantin Brâncoveanu, ctitorul bisericii (1706, refăcută succesiv), şi tot aici găsim o relicvă creştină milenară: mâna Sfântului Nicolae.” Interesant, îmi spun că merită să arunc un ochi şi mă îndrept spre intrare, acolo unde bannerele religioase de pe pereţi mă deranjează rău, un fel de nucă în peretele unei arhitecturi vechi şi frumoase.

Nici interiorul nu reuşeşte să îmi lase o impresie prea plăcuta, dar să acordăm circumstanţe atenuante: se lucrează. Nu reuşesc să văd decât mâna sfântului (şi pe asta o găsesc cu greu deşi e chiar în faţa mea), mormintele fiind acoperite de schele. Singurul lucru care reţine atenţia este magazinul cu obiecte şi cărţi religioase, restul pare aglomerat şi prost pus în valoare. Sper că odată cu renovarea se va regândi şi aranjarea în spaţiu. Mă simt mai bine la ieşire, în timp ce privesc platanii mari ce stau în faţa bisericii de cine ştie când.

PB091121 PB091109

PB091114 PB091107

Mai dau un ocol şi mă întreb ce caută aparatele de aer condiţionat sub fiecare fereastră a bisericii, de parcă ar fi vorba de o clădire de birouri. Tipic românesc, am văzut asta deja în atât de multe locuri încât ar trebui să nu mă mai mire: cutii oribile din care curge apă, plasate fără nici o grijă pentru estetic, stricând aspectul celor frumoase clădiri.

PB091113

Plec mai departe şi în jurul bisericii mai descopăr câteva probe interesante de arhitectură, clădiri renovate recent dar la fel de abandonate. Din nou nu am răspuns la „de ce-ul” care îmi stă pe limbă din prima zi a acestei incursiuni în Bucureşti.

PB091125 PB091126

Ajung pe Calea Moşilor, spre capătul ei, aproape de Cocor. Capete de adolescenţi înconjurate de ornamente florale mă privesc de undeva de departe, din timp, de pe faţada clădirii care găzduieşte la parter magazinul Himalaya. Mă tentează să fac o vizită mai puţin turistică magazinului dar mă abţin şi prefer să mai zăbovesc privind în ochi aceste feţe cărora puţini le mai acordă atenţie. Există locuri în lume unde o astfel de arhitectură ar fi transformată într-o atracţie turistică (de exemplu în Colmar, Franţa, există La Maison des Tetes – casa cu capete – pe care toată lumea merge să o admire) – la noi, pe Calea Moşilor, foiesc camioane iar trecătorii păşesc grăbiţi, cu ochii în jos. Vechile proprietăţi îşi caută fără şanse chiriaşi, cine ar sta cu chirie într-un imobil care nu a mai fost renovat de atâta amar de vreme?

PB091129 PB091130

PB091131 PB091132

În schimb, la doi paşi mai încolo e mare agitaţie şi vânzoleală, în jurul magazinului Cocor, un viitor centru de lux în mijlocul unei zone în ruină. Contrastele din Bucureşti nu încetează să mă uimească. În spatele magazinului, găseşti str Bărăţiei, alt cimitir de case vechi devenite coş de gunoi şi toalete, mirosul îmi dă acest indiciu… şi nu numai.

PB091134 PB091135

O pornesc cu speranţe mai mari spre Curtea Veche, unde nu am intrat niciodată. Mă plimb puţin prin istorie, prin ceea ce a mai rămas din palatul lui Brâncoveanu. Citesc că există şi ziduri din vremea lui Vlad Ţepeş sau Mircea Ciobanul dar nu reuşesc să fac prea bine deosebirea. Sunt singură printre ruine. Eu şi un afiş care nu mă ajută prea mult ca să înţeleg ce văd. E un fel de plan al locului dar ori e prea frig ca să mai pot gândi ori e prea confuz pentru o minte de turist. Plec la fel de nelămurită şi fără pic de entuziasm. Deci asta e Curtea veche, bun, asta-i tot?

PB091138

Biserica de la Curtea Veche mai salvează locul, este frumoasă şi bine păstrată.

PB091140 PB091141

În schimb Hanul lui Manuc are porţile închise şi nu pare să fie prea vesel iar Cafeneaua Veche e şi ea părăsită. Craii de Curtea Veche, locul în care a lucrat Eminescu la ziarul Timpul, are obloanele lăsate şi în general strada stă cu ochii închişi (probabil nu mai suportă să vadă mizeria din jur), trezită doar pe alocuri de câte un restaurant care a avut puterea de a investi şi a transforma locul într-o atracţie. Nici Curtea Sticlarilor nu mai e ce a fost, chiar dacă berăriile de acolo au transformat-o într-un loc popular şi vizitat. Văd două doamne înghesuite într-o cămăruţă, singurul loc în care se mai face ceva cu sticla – mă refer la scopul ei decorativ, nu cel de a fi umplut cu plăcutul lichid gălbui cu guler de spumă. Mă prefac ignorantă şi le întreb dacă aici e Curtea Sticlarilor. Îmi răspund cu mândrie că da, că spaţiul e tot al lor, dar că l-au închiriat pentru afaceri care aduc mai mulţi bani.

PB091144 PB091148

PB091146 PB091147

Pe stradă dar şi în continuare, pe Şelari şi Smârdan, sunt tot felul de magazine interesante, tematice. Haine “military” sau boeme, cosmetice pe bază de bere vin sau apă termală, ceaiuri de toate felurile posibile în magazine parfumate din care îţi vine cu greu să ieşi. Restaurantele nu lipsesc nici ele, ai de unde alege. Nu îmi e foame încă aşa că fac la un moment dat stânga pentru a ajunge la mânăstirea Stavropoleos. Lăcaşul mic şi vechi (ridicat între 1724 – 1730) e unul din cele mai vizitate locuri din capitală şi merită acest statut. Dacă doriţi să ştiţi mai multe găsiţi pe site-ul lor – foarte bine structurat, atât în română cât şi engleză, o surpriză plăcută!

PB091150

Întorcându-mă spre Smârdan revăd Banca de Credit Roman – nu am reuşit să aflu nimic despre ea deşi mi-a trezit curiozitatea. Pe ambele colţuri stă câte o statuie: o femeie cu un copil şi un bărbat cu un copil. Alţi „bebeluşi” împodobesc clădirile din jur iar pe Smârdan mă trezesc din nou oftând la vederea unor foste frumuseţi cu viitor incert dacă nu cumva fatal.

PB091154 PB091155

PB091156 PB091158

În momentul în care ajung la Banca Naţională şi am în faţă Biblioteca Naţională simt că am ajuns, într-un sfârşit glorios, în capitală, un loc care poate concura cu orice alt nume din Europa. Întorc capul în stânga şi văd gardul din bârne ce străjuieşte lunga groapă în care se pot vedea vestigiile hanurilor medievale. Ştiu că am mai scris despre asta dar aici simt că s-a dat cu bâta în baltă. Acestea ar putea fi cu adevărat interesante dacă ar fi altfel puse în valoare şi nu ţi-ar da senzaţia de şantier. Dar să am răbdare, timpul va rezolva probabil şi această problemă.

PB091162 PB091163

Întorc capul şi la dreapta ca să pornesc spre Lipscani, locul despre care se spune că s-a refăcut. Ei bine, e părerea mea personală, dar dacă asta înseamnă refăcut eu prefer să mă plimb de jur împrejurul Băncii Naţionale şi atât. Merg totuşi înainte inspirând din când în când acelaşi miros de case vechi care năvăleşte, fără să te prevină, în stradă. Dar merg mai departe pentru că am un scop clar. Caut intrarea în Hanul cu Tei.

O găsesc şi intru în curtea interioară ce a văzut atât de multe poveşti de-a lungul timpului. Construit cam pe la 1883 de doi negustori bogaţi, aici era un centru comercial important. De la miez al comerţului a devenit însă ţintă şi loc de întâlnire al gangsterilor de după război, zonă în care aveau loc jafuri armate şi crime ca în filme.  Acum el este din nou un centru comercial artistic iar la etaj găseşti cea mai mare galerie de artă şi antichităţi din ţară.

Locul m-a impresionat atât de mult încât am uitat să scot aparatul foto. Aşa de întâmplă când „călătoresc” singură, fără ochiul meu fotografic, Alex. Îmi este destul de greu să combin trăirea unui moment cu imortalizarea unor imagini. E şi ăsta un talent – pe care se pare că nu îl am. Aşadar mă las pradă unui sentiment foarte plăcut în Hanul cu Tei şi urc sus, în galerie. Experienţa este deosebită: găsesc aici obiecte de toate felurile, începând de la bibelourile bunicii (pe care nostalgicii le pot achiziţiona la preţuri mici) până la piese valoroase: bijuterii, tacâmuri, obiecte decorative, artă, mobilier şi multe altele. În aceste galerii trăieşti cu adevărat viaţa burgheză a oraşului care a fost Bucureşti. Le recomand cu toată căldura, nu pentru cumpărături – unele preţuri nici nu le poţi citi – ci pentru această unică incursiune în trecut.

Cobor apoi jos şi intru în magazinele din care îţi poţi cumpăra tot ce vrei pentru a deveni un artist. Este incredibil. Mă cuprinde o frenezie similară cu cea a unui copil în faţa raionului cu jucării. Aş urla cu degetul întins către diversele creioane, pensule, culori, hârtii şi m-aş da cu fundul de pământ de ciudă că nu am bani ACUM. Cei 36 de ani ai mei îşi spun totuşi cuvântul şi reuşesc să mă controlez. Îmi rămâne bucuria în suflet şi ies, de data aceasta spre Blănari, cu zâmbetul pe buze, ferm convinsă că îmi voi face timp să mai desenez şi eu câte ceva.

Plutesc în această stare până în dreptul Palatului Şuţu. Aş intra să îl vizitez dar e luni şi nu e deschis. Din acest palat, pe vremea în care proprietarii săi trăiau, se anunţa cu un tun acţionat de razele soarelui ora amiezii. Astăzi e înnorat şi nu cred că s-a auzit. De fapt nici tunul nu mai e acolo, aşa cum nu mai sunt grădinile sale superbe sau gnomii din porţelan pictat. Costache Şuţu nu a fost cel mai bun exemplu de român, acesta complotând împotriva domnitorului Bibescu sau scriindu-i o scrisoare sultanului căruia i-a cerut să trimită armatele împotriva lui Vodă Cuza şi Kogălniceanu. Ignorând aceste fapte de „vitejie”, mă uit la frumoasa clădire care i-a supravieţuit şi încerc să îmi imaginez extravagantele baluri sau serate dansante care aveau loc aici.

Prefer să îmi închei a cincea zi în această notă optimistă, visând ca toate fetele la rochii de bal, valsuri şi evantaie. Dar visele nu ţin de foame, aşa că , pentru un final cu adevărat interesant, vă recomand să faceţi puţin cale întoarsă până la intrarea pe Smârdan şi să vă aşezaţi la o masă în restaurantul japonez. Meniul nu este foarte stufos aşa că cineva care nu are foarte multă experienţă cu acest gen de mâncare se poate decide relativ repede. Bucătarul este japonez (îl vezi gătind în faţa ta, la bar, asta îmi place la acest gen de restaurante) şi ceea ce face el acolo e foarte bun. Preţurile sunt mari. Dacă alegi însă un meniu propus de ei şi nu încerci să îţi faci tu propriile combinaţii scoţi la sfârşit din portofel tot atât cât ai plăti la multe alte restaurante. Ca să vă faceţi o idee, două persoane pot mânca o cină cu 100 de lei şi nu pleacă cu foamea în gât. Vă las pe voi să decideţi dacă e mult sau nu…

Cam aşa mi-am petrecut cea de-a cincea zi în Bucureşti, ca turist. Ce recomandări îmi faceţi pentru următoarea zi?

Articole din aceaşi serie:

Străin în oraşul meu prima zi

Străin în oraşul meu – ziua 2

Străin în oraşul meu – ziua 3

Străin în oraşul meu – ziua 4

Străin în oraşul meu – ziua 6

Străin în oraşul meu – ziua 7

Străin în oraşul meu – ziua 8

Străin în oraşul meu – ziua 9

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.