“Războiul” India – Pakistan din fiecare după amiază

“Războiul” India – Pakistan din fiecare după amiază

Unul dintre cele mai faimoase, dar şi sângeroase conflicte de pe harta lumii este între India şi Pakistan. Dureroasa Partiţie din 1948 în urma căruia au murit sute de mii de oameni (unii zic chiar un milion), războaiele din 1965 şi 1971, transformarea celor două naţiuni în naţiuni nucleare, atentatele din ambele ţări şi bătălia care are loc la peste 5000 metri pe gheţarii Himalayei au adus adeseori numele celor două ţări pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Slavă Domnului, rivalitatea între cele două naţiuni se transferă şi la nivele mai paşnice, cum ar fi cricketul, dar şi în spectacolul care are loc în fiecare seară pe cel mai mare (şi până de curând singurul) punct de trecere frontieră rutier dintre India şi Pakistan – la Wagah!

Când India s-a despărţit de Pakistan, fertila şi bogata provincie Punjab s-a împărţit în două. Cele două mari metropole ale Punjabului s-au împărţit frăţeşte – Lahore cu palatele sale amintind de Taj Mahal a devenit pakistanez, iar Amritsar, oraşul sfânt al sikh-ilor a devenit parte componentă a Indiei. În mijlocul drumului dintre cele două oraşe majore ale Punjabului s-a trasat graniţe. Prin satul numit Wagah.

S-au instalat punctele de frontieră, grăniceri, vameşi, s-au ridicat steaguri. Şi după buna tradiţie militară britanică, în fiecare seară, la închiderea punctului de trecere (graniţa e deschisă doar în timpul zilei, noaptea nu se poate traversa dintr-o ţară în alta – cel puţin legal), avea loc ceremonialul de coborâre a drapelului… La început, veneau nişte copii din satele din jur să caşte gura. Apoi au început să apară şi nişte adulţi, ţărani de prin zonă. Seară de seară. Auzind de spectacol, în lipsa de orice altceva mai bun de făcut, or fi apărut şi ceva oficialităţi locale – vreun primar. Şi cum notabilităţile indiene sau pakistaneze sunt mult prea nobile să se amestece cu prostimea, probabil cineva a venit cu ideea să le dea un scaun. Cei de pe partea cealaltă a graniţei or fi adus fotolii. Ăştialalţi au pus vreo bancă, ăilalţi două banchete. Unii au început să aducă gură-cască şi mai de departe decât satul de lângă şi au adus mai multe banchete. Ceilalţi au început să organizeze tururi pentru şcoli. Într-un final, indienii au construit o tribună de stadion pe marginea drumului cu loje pentru VIP-uri. Pakistanezii au construit şi ei o tribună, dar în plus, au mai trântit şi o peluză. S-au construit WC-uri şi standuri de mâncare, se organizează tururi zilnice, vizitarea punctului de frontieră de la Wagah a devenit obligatoriu pentru orice şcolar eminent sau nu. Şi aşa seară de seară, o armată de autocare, ricşe, motociclete, biciclete, care cu boi se îndreaptă dinspre Amritsar şi Lahore spre punctul de frontieră.

Şi prin mulţimea de gură cască, cum să nu mă duc şi eu, tot eram prin zonă – în decembrie 2003 prin Amritsar. Negociez la sânge cu un şofer de ricşă, până la urmă obţin un preţ extrem de bun (cred că şi şoferul avea chef să vadă ceremonia de la Wagah) şi am plecat la drum. Greşeală fatală – în decembrie, este frig rău în Punjab, plasticele de pe ricşă nu prea ajută la oprirea vântului rece, iar autocarele care ne depăşesc tuşind din greu gaze de motorină proastă nu sunt o experienţă prea plăcută… Dar ce contează, suntem în drum spre faimoasa, incredibila ceremonie de la Wagah. Alături de alte mii de indieni. 28 km sunt între Wagah şi Amritsar, dar cu ricşa îi faci în mai bine de o oră…

În fine, iată-mă ajuns. Mii de oameni, mii de ricşe, zeci de autocare, mii de motociclete. Şi cei mai înalţi oameni din India, îmbrăcaţi în ţinute militare solemne, de parade, cu un coif în cap. Ne înghesuim prin nişte coridoare strâmte şi în final ajungem. Şoseaua seamănă a stadion şi e plin de oameni. Mai întâi sunt îndrumat într-un sector plin cu sahibi, dar evadez repede… spectacolul e mult mai fun în mijlocul galeriei.

Arunc o privire prin jur. Tribunele sunt pline şi la noi şi la pakistanezi. Simt nevoia ţigăncilor care să vină să ne vândă seminţe. Oricum, tot se vinde ceva.. de toate. Arunc o privire dincolo… în Pakistan. Tribunele gem de lume. Spre deosebire de India, unde sariurile strălucitoare ale femeilor se amestecă cu cămăşile relativ albe ale bărbaţilor, în Pakistan vălurile sunt într-o parte, iar tipii în altă parte.

Mă uit la soldaţi. Cei mai înalţi şi chipeşi soldaţi sunt şi într-o parte şi în alta. Uniformele sunt identice, doar cromatica diferă – indienii sunt pe roşu, pakistanezii sunt pe verde, culoarea Profetului. Steagurile în vânt la o înălţime identică. Goarna sună… tribunele clocotesc… toţi primim steaguri indiene… Galeria vibrează – Hindustan! Hindustan! Când se potolesc pentru a lua aer în piept să strige mai tare, se aude de dincolo de gard – Pakistan! Pakistan! Dacă vreunul din tribună aruncă o înjurătură la adresa inamicului, poliţia vine şi îi dă vreo două bulane pe spinare. Nu ai voie să-ţi înjuri competiţia, doar s-o ignori.

Încep exerciţiile. Mai întâi indienii, apoi repetate de pakistanezi. Sunt perfecţi. Ridică picioarele până la nivelul capului. Naţiune de yogini. Nici pakistanezii nu se lasă mai prejos. Repetă cu perfecţiune aceleaşi mişcări. Nu simultan… unul după altul, Mai întâi roşii. Tribuna vibrează – Hindustan! Hindustan! Apoi verzii – Pakistan! Pakistan! Fiecare soldat se repede cu paşi incredibil de lungi parcă ar vrea să-i ia la bătaie pe duşmani spre poarta – frontieră. Se opreşte la milimetru. Urmează şi pakistanezul care parcă ar vrea să-I dea un cap în gură indianului. Se opreşte la milimetru. Şi următorul, şi următorul. Steagul apoi este coborât la jumătate… tribunele parcă iau foc… Urmează noul număr din program – autobuzul Delhi – Lahore apare în trombă. Tribunele urlă – Hindustan, Hindustan. Vine poliţistul în pas de defilare şi primeşte paşapoartele călătoriilor. Autobuzul plin, bagaje pe acoperiş, tipic subcontinentului. După nici un minut, soldatul Indian salută şi dă înapoi paşapoartele. S-o credeţi voi că verificarea paşapoartelor şi a bagajelor a durat 1 minut… cine ştie de câte ore stă autobuzul în vamă. Tribuna urlă în hindi – “La revedere! Drum bun!”. Pârâind, trosnind, împroşcând audienţa, autobuzul trece frontiera. În India, acum e linişte. În Pakistan, tribunele clocotesc şi urlă în urdu – “Bine aţi venit, bine aţi venit!”. Soldatul pakistanez se repede spre autobuz în pas de defilare de zici că vrea să-l ia pe sus. Nu-l ia pe sus. Ia paşapoartele şi într-un minut îi dă drumul. Probabil, va mai sta în spatele peluzei încă vreo 5 ore la puricat.

Apogeul a fost atins. Autobuzul Delhi – Lahore tocmai şi-a reînceput cursele de puţin timp, Nu a mai mers de câteva decenii. E un semn de normalitate. Sper să dureze. Sper ca şi trenul să treacă în curând pe linia pe care din 1948 nu a mai trecut nici un tren. Şi atunci treceau vagoane pline de cadavre. Cu mişcări bruşte, steagurile sunt coborâte, învelite frumos şi duse într-un loc sigur. Hindustan! Hindustan! Pakistan! Pakistan! Un ofiţer pakistanez dă mâna cu ofiţerul Indian. Parcă sunt fraţi gemeni. Au aceeaşi înălţime, aceeaşi mustaţă, arată la fel, unul e în verde, altul e în roşu. Imensa poartă cât poarta Vaticanului se închide. Lumea aplaudă… A mai fost un show. Şi azi, ai noştrii au fost perfecţi şi ăilalţi… nu mai contează.

Plec. E deja întuneric şi frig. Mii de oameni se îndreaptă spre mijloacele de transport abandonate un kilometru mai încolo. Sunt mii de ricşe. Care naiba o fi a mea? Nici o problemă, nu trebuie ca eu să-mi găsesc şoferul, el m-ar găsi şi legat la ochi. “Great, isn’t it?”. Da, încuviinţez. “Ours are better”. Întotdeauna! Plecăm spre Amritsar. Dacă aţi văzut cum pleacă maşinile din block starturi la cursele de Formula 1, ei bine, băieţii ăia sunt mici copii… Să vedeţi cum demarează simultan zeci de autocare, sute de ricşe şi mii de motociclişti. Din satelit, probabil nu s-ar vedea nimic din cauza fumului. Aşa că întotdeauna e bine să fi în mijlocul cursei pentru a simţi adrenalina miilor de cai putere… cam obosiţi ei, săracii, dar care nechează pe toate ţevile de eşapament. După o oră de cursă infernală, amazing race-ul se prăvăleşte spre Amritsar. Îi zic şoferului să mă lase la un restaurant. I hope to see you again… încearcă şoferul. “Mâine mă întorc la Delhi şi apoi o iau pe lungul drum al Nepalului”. OK, data viitoare… sau poate viaţa viitoare, cine ştie?

Articole similare:

India, ţara contrastelor

India, o plimbare în parc

Impresii scrise de: Imperator

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Îţi mulţumim!

Imperator e un tip care lucrează în marketing şi comunicare cam de 15 ani... Travellingul îi ocupă timpul mai demult, de vreo 37 de ani, iar cucerirea meridianelor din afara României de 19 ani. Până acum a fost în 75 de ţări pe 5 continente, iar printre celelalte pasiuni poate enumera istoria, sportul (in general fotbalul) şi alte culturi. În timpul liber, scrie poveşti din locurile prin care a fost pe blogul personal sau in LumeaMare.