O zi la Băile Herculane

O zi la Băile Herculane

Dacă eşti genul boemo-pozitivo-sportiv o zi la Băile Herculane e prea puţin. Dacă eşti genul fitzo-depresivo-răsfăţat mai bine nu mergi acolo, excepţie făcând cazul în care dispui de un aparat de întoarcere în timp, în epoca de glorie a staţiunii, atunci când puteai întâlni aici impăraţi şi împărătese, atunci când România era încă pe harta Europei civilizate.

Aşa cum am spus şi în introducerea de ieri, o plimbare prin Băile Herculane e sănătate curată; mai puţin la suflet şi la cap, locurile în care ţi se ciocnesc sentimentele şi neuronii în timp ce încerci să înţelegi DE CE noi, ca popor, lăsăm resurse turistice, peisagistice şi tămăduitoare să se irosească, la propriu, pe frumoasa apă a Cernei.

Fiind iarnă ziua noastră a fost mai scurtă decât ne-am fi dorit. Admit că la această situaţie  a contribuit şi trezirea leneşă şi târzie că doar eram în vacanţă şi avusesem treabă până târziu, cu validarea câştigătorilor la concursul din decembrie.

După micul dejun copios de la pensiune am pornit spre centru, am trecut de o zonă cu mici blocuri pe o parte şi case pestriţe pe cealaltă parte şi am ajuns la epocalele construcţii comuniste. Zona mi-a amintit de o temă abordată deseori în filmele moderne, cea a oraşelor abandonate în urma unei molime sau mutaţii genetice. Exagerez, am întâlnit şi oameni dar în hotelurile părăsite nu aş fi avut curajul să intru – nu cred să fie posibil oricum.

Mai departe am părăsit şoseaua principală şi am făcut stânga pe un pod pentru a pătrunde în sfârşit într-o zonă mai prietenoasă, cu case vechi, cascade, fuioare de apă coborând de pe munte şi alăturându-se Cernei.

DSC_0245

DSC_0259

DSC_0271_2_3

DSC_0282

Căutam cu ochii clădirile baroce dar mai aveam încă puţin până să ajungem la ele. Mirosul de sulf începuse să îşi facă simţită prezenţa şi am găsit imediat şi sursa: un izvor cândva cochet, construit de om şi tot de el uitat. Am citit efectele sale binefăcătoare şi le-am înţeles chiar dacă a trebuit să mă ţin de nas. Mi-am pus pentru prima dată întrebarea DE CE este abandonat. Neîngrijirea acestei mici minuni naturale m-a  durut mai mult decât priveliştea apocaliptică din preajma hotelurilor.

DSC_0295

DSC_0299

În foarte scurt timp aveam să simt dureri mai mari de atât. Ajunsesem în centrul vechi şi priveam cu ochii mari. 1856 de ani de când Băile Herculane există fără întrerupere, timp în care romanii i-au înţeles unicitatea, austriecii au modernizat „cea mai frumoasă staţiune de pe continent” (Franz Iosef), s-a construit, s-a făcut turism, s-au găsit izvoare de sănătate … şi? Unde, ce şi mai ales (nu din nou!) DE CE s-a întâmplat să se ajungă aici? De ce doar casa Elisabeta va fi restaurată? E atât de puţin, nu mă poate nimeni convinge că ăsta e un început!

Las imaginile să ţipe pentru mine:

DSC_0321

DSC_0331

DSC_0322

DSC_0324

DSC_0329

DSC_0333

DSC_0339

DSC_0345

DSC_0347

DSC_0354

DSC_0356

DSC_0353

Aş minţi dacă v-aş lăsa să credeţi că am făcut vreo depresie. Exact cum spunea prietenul nostru Bogo, astfel de locuri au şi ele farmecul lor, mai ales dacă te trezeşti cu un aparat foto în mână şi mai ştii să îl şi foloseşti. Aşa că eu am arătat des cu degetul iar Alex s-a pitit şi mai des după obiectiv. Am încercat să trezesc chiar şi interesul copilului extaziindu-mă – fără  prefăcătorie – în faţa unui arbore Sequoia – dar nu a prea ţinut.

DSC_0340

DSC_0342

Pentru ea plimbarea a devenit cu adevărat amuzantă atunci când ne-am întors de la hotelul construit pe piloni deasupra Cernei (Roman, locul în care se află şi vechi terme romane – în ce stare nu ştiu pentru că nu aveam costumele la noi), şi am apucat-o pe un drum prin pădure. Am fi mers mai departe spre diverse grote şi peşteri (Grota cu Aburi, Grota Haiducilor), dar simţeam că întunericul nu e departe, iar picioarele micuţei erau prea obosite deja şi spatele nostru prea puţin pregătit pentru a căra cele „douazecişi” de kile ale susnumitei domnişoare.

DSC_0363

Am regretat că nu am putut merge nici la locul de care ne-au vorbit proprietarii pensiunii, o saună naturală în munte, la care se ajunge printr-un tunel lung, o minune mai puţin cunoscută şi bineînţeles deloc valorificată. Ne-ar fi trebuit şi pentru aceasta echipament (a se citi lanterne, slipi şi şlapi) dar în graba cu care am plecat din Bucureşti am omis aspectul cel mai important: faptul că urma să mergem într-o zonă cu ape termale. Adică fierbinţi. Adică locuri din acelea incredibile în care poţi face baie şi iarna fără să te transformi într-un bloc de gheaţă.

Am citit pe un panou şi numeroasele trasee pe care le poţi face şi ne-am spus că, indiferent de ceea ce se întâmplă cu zona din punct de vedere arhitectural, minunea naturii nu poate fi abandonata, e acolo aşa cum era şi acum 1800 de ani, numai să vrei să o descoperi.

DSC_0390

În plus faţă de ceea ce poţi lejer bate cu pasul în staţiune, în afară de bălăceala în bazinele cu apă termală, nu eşti deloc departe de superba Valea Cernei, de Orşova şi Cazanele Dunării (despre care voi scrie în curând). Poţi chiar să faci o croazieră pe Dunăre sau să mergi până în Parcul cu cele 22 de Mori de Apă Rudăria (Eftimie Murgu). Deci cât? O săptămână să fie încă prea puţin?

Ne-am îndreptat spre pensiune cu regret că am avut o singură zi la dispoziţie. Lumina apusului acompaniată de câţiva nori foarte sobri ne-a încălzit privirea şi a făcut chiar şi centrul vechi să pară prezent, viu.

DSC_0396

DSC_0399

DSC_0400

DSC_0403

A doua zi la plecare am fost îndrumaţi să vedem şi gara. O mică bijuterie la fel de uitată de un popor indolent de care uneori îmi este atât de ruşine.

DSC_0493

DSC_0486

DSC_0490

DSC_0491

Cred că fac o mare nedreptate atunci când generalizez, ţara asta are şi oameni buni şi foarte buni. Şi locuri superbe. Ceea ce se întâmplă însă dovedeşte că, printr-o injustă regulă a compensării, tot ceea ce este frumos şi valoros se luptă, fără şanse de câştig, cu cealaltă parte a balanţei, în care atârnă mult mai greu nepăsarea, lipsa de responsabilitate, valori sau cultură şi indiferenţa faţă de trecut. Nu arăt cu degetul pentru că nu ştiu cine este cu adevărat vinovat. Prefer să privesc lumea mare şi să găsesc lucrurile frumoase din ea. Prefer să cred că şi România face parte din lumea mea şi că voi încuraja oamenii să călătorească şi să o cunoască, încercând aşa, pe dos, să obţin cerere, sperând că cererea va crea până la urmă şi oferta. Sunt o visătoare, ştiu…

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2009

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.