Un pas înainte, o colecţie de balcoane

Un pas înainte, o colecţie de balcoane

JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL XXI

St Gallen

Când am plecat din Vaduz spre St Gallen habar nu aveam că drumul va urca iar, că peisajele ce ni se vor deschide în faţă ne vor opri din nou pentru un răgaz de admiraţie şi încântare. Nu eram de mult timp pe drum când am decis spontan să facem o pauză la un restaurant de unde se vedea o intreagă vale, cu mai multe rânduri de munţi în fundal şi nori groşi şi albi, de vreme bună, pe post de acoperiş înspumat al unui tablou ale carui detalii doream să le întipăresc în amintire. Drumul a continat şerpuit, perfect pentru ziua frumoasă şi însorita, iar după câteva curbe printre culmi cu iarbă verde tunsă şi îngrijită, a început să se vadă o altă vale dominată de marele oraş şi de lacul Constance.

În St Gallen am ajuns destul de târziu, dar mai aveam câteva ore bune de lumină aşa că eram încă optimişti. Mă obişnuisem deja cu metoda de a trimite delegaţi în căutare de cazare în timp ce preferam să rămân pe loc şi să nu mă afund în sensurile unice şi traficul încins al oraşului. De data aceasta am rămas chiar singură şi am profitat de timpul disponibil pentru a mă conversa pe messenger cu copiii mei de la agenţie şi a rezolva diverse treburi de birou. Activitatea era încă în toi în firmă şi, deseori, preschimbam starea de vacanţă cu porţii mici de stres, bune ca să nu cumva să îmi ies din mână şi să mă simt cu adevărat bine. Aş fi vrut să am puterea să închid telefonul şi să îmi clătesc creierul de toate tensiunile acumulate în ultimul timp, dar faptul că afacerea îmi aparţinea îmi crea o senzaţie de responsabilitate şi de dependenţă prea mare ca să îmi permit acest lux. Însă tocmai încercarea de a le combina era o greşeală, iritarea pe care mi-o provocau incursiunile în probleme şi felul în care acestea îmi intrerupeau brutal cele mai fericite momente se răsfrângea negativ asupra modului în care reacţionam. Deveneam atunci mai puţin diplomată, mai agresivă şi mai tranşantă în analiza angajaţilor mei şi am bănuiala că felul în care tratam problemele lor era mai demotivant decât dacă aş fi dispărut pentru douăzeci de zile din reţea şi i-aş fi lăsat să ia decizii şi să se descurce singuri.

În curând mi-am dat seama că a trecut deja mult timp fără să am nici un semn de la ceilalţi. Încercasem toate poziţiile de stat pe motor şi soarele mă cam moleşise. Vestea care a venit odată cu primul telefon nu era deloc încurajatoare. Era perioadă de examene, iar St Gallen fiind un oraş mare şi totodată plin de universităţi, o mare parte din populaţia Elveţiei era mutată acolo, studenţi şi părinţi, căţei şi purcei. Ba nu, mai degrabă vaci; câini şi purcei nu prea am văzut pe drum. Cei de la hoteluri afirmau că nici în localităţile aflate în imediata apropiere a oraşului nu aveam şanse să mai găsim ceva. Nu prea ştiam ce să facem. Dacă plecam de acolo ne dădeam seama că pierdeam şi mai mult timp iar dorinţa de a mai vedea oraşul începea să semene cu un vis frumos. Dar şi dacă mai stăteam mult pe gânduri riscam să se faca prea târziu pentru a mai găsi ceva pe undeva. Iar toţi patru dormind în fund în maşină nu era tocmai o perspectivă tentantă. Aşa că am încălecat din nou, fiecare pe caii lui putere, după posibilităţi, şi am pornit către lac, sperând ca staţiunile de acolo să fie ceva mai generoase în locuri libere. Pe drum mai opream când mai vedeam câte o pensiune dar totul era ocupat, aşa cum ni se spusese. Am ajuns în cele din urmă la Roschach, undeva chiar pe lângă lac. Acolo ne-am împărţit în două echipe şi am pornit în direcţii opuse, hotărâţi fiind să găsim totuşi cazare. Nu erau locuri, nici ieftine, nici scumpe, de nici un fel. Până la urmă echipa Ionela – Adi a câştigat, trofeul era un apartament cu două camere într-un hotel. Ne-am grăbit să îl luăm cât era aburind, de teamă să nu vină altcineva să ni-l sufle. Hotelul era vechi şi nu se sinchisea prea mult de detalii cum ar fi geamurile sau uşile. Iar camerele, aranjate fiecare dupa cum se găsise mobilă la reduceri, erau decorate cu tablouri din acelea de ţi se strepezesc dinţii şi simti nevoia să le dai jos de pe perete ca nu cumva să visezi în culorile acelea. Se zice că nu cauţi calul de dar la dinţi, să nu uităm totuşi că singurul dar era că nu mai trebuia să umblăm, că de plătit pentru cazare tot trebuia plătit!

Cât despre parcare, cum hotelul nu avea aşa ceva, am decis să folosim abuziv parcarea unui supermarket care pe timp de noapte era liberă şi disponibilă, cel puţin aşa fusesem informaţi. Ne-am schimbat şi am dat repede pe gât o bere cu setea omului care a mers o zi prin deşert. Şi pentru că perseverenţa ne caracteriza, am decis să dăm şi o fugă înapoi in St Gallen, dar cu trenul.

Am ajuns în oraş după ora nouă. Avantajul pe care îl regăsisem din Austria până aici era în perioada de lumină ce se întindea până după zece seara. Acest detaliu ne salvase de multe ori în zilele în care managementul timpului nu fusese tocmai punctul nostru forte. La mai puţin de o oră de plimbare pe străzile mai vechi am ajuns la concluzia că am de face cu un un oraş de trubaduri. Ori balcoanele erau o carte de vizită pentru a atrage trubadurii, ori trubadurii erau atât de mulţi încât fiecare balcon se simtea obligat să îşi onoreze serenadele, cert e ca nu am întâlnit nicăieri până acum atâta artă investită exclusiv într-un balconaş, atâta varietate şi ingeniozitate în decorarea fiecăruia. De la picturi la lemn sculptat, de la adevărate opere în lemn în culoarea sa naturală până la modele colorate în nuanţe vii, toate se întreceau parcă în a-şi dovedi măiestria şi încărcătura descriptivă sau simbolistică. Bineînţeles ca teoria trubadurilor îmi aparţine şi că nu este fondată pe nici un adevăr istoric sau ghid turistic. Aşa cum aş putea să presupun că ceea ce St Gallen a dezvoltat în industria textilă cu renumitele broderii, căutate şi astăzi în marile centre de modă ale Europei, s-a regăsit în plăcerea acestor oameni de a adăuga arhitecturii detalii minuţios elaborate şi pline de culoare.

Catedrala se ridica impresionant către cerul ce începuse să capete nuanţe plumburii, o combinaţie de înserare cu o iminentă ploaie. Iar străzile din vecinătatea acesteia îmi aduceau aminte de Strassbourg, făcându-mă să oftez cu gândul la locurile frumoase pe care le văzusem cu un an în urmă. Aproape că mă lua melancolia când am decis că e cazul să contribuim la optimismul nostru ocupându-ne puţin şi de stomac; se ştie că odată acesta hrănit, începi să vezi lucrurile într-o cu totul altă lumină. De fapt şi de drept nu mai putea fi vorba de lumină, se întunecase deja şi am ales o cârciumioară aflată pe drumul spre gară, voiam să putem evalua corect timpul pe care îl vom face până acolo pentru a prinde trenul. Era ultima seară în Elveţia aşa că am sărbătorit comandând şi o sticla de vin. Oraşul ne lăsase o impresie plăcută şi eram mulţumiţi că nu am abandonat ideea de a-l vizita, chiar şi aşa puţin cât reuşisem.

Cu burta plină şi vinul roşu apăsând pe pleoape aş fi dat un regat – ce uşor e să dai ceva ce nu ai – pentru câteva minute de somn în legănatul trenului. Stăteam cu frică să nu adormim cu toţii şi să uităm să coborâm şi nu cred că eram singura care se temea de asta, altfel nu îmi explic de ce am coborât cu o staţie mai devreme. Teoretic odată ce ne-am dat jos ne consumasem biletul şi nu ar fi trebuit să mai urcăm în alt tren. Am analizat problema, am aflat că aveam o bucată serioasă de mers pe jos şi drumul era destul de neprietenos, am cântărit doza de somn în comparaţie cu doza de risc de a primi o amendă iar când a sosit un tren în staţie am sărit în el fără să mai ştim care e rezultatul. Cum era doar o staţie am coborât fără alte probleme suplimentare. Adi, Ionela şi Alex au vrut să îşi continue plimbarea şi să arunce un ochi la lac în timp ce mie mi se făcuse dor de tabloul de deasupra patului, nu pentru calităţile sale artistice, ci pentru poziţia sa în vecinătarea unui loc a cărui importanţă domina în acel moment orice altceva.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.