2. Oameni şi maşini în Cairo – care pe care

2. Oameni şi maşini în Cairo – care pe care

Aşa cum am anunţat, povestea mea din Cairo va fi una mai puţin tipică. Nu va urmări traseul nostru sau desfăşurarea pe zile, ci câteva idei, de care am amintit în Welcome to Cairo, my friend.

Data trecută am povestit despre cum arată Cairo pentru fraieri şi multă lume a avut tentinţa să creadă că nu ne-am simţit bine acolo. Încep aşadar cu o dezminţire, cu o lămurire. A fost extraordinar şi ne-am simţit foarte bine. Îmi place doar să fac haz de păţaniile noastre, să ilustrez o ţară aşa cum am găsit-o, cu sinceritate, fără false idealizări. Poate că sunt oameni care nu ar tolera la fel de uşor obiceiurile unei culturi mult diferite de cea europeană şi tocmai pe aceştia încerc să îi călesc, să îi pregătesc, un fel de terapie anti-şoc.

Acestea fiind spuse, trec mai departe şi vă mai fac o pregătire, un fel de educaţie anti-rutieră. Nu glumesc, odată ce aţi ajuns pe tărâmul Africii (şi din câte am aflat şi pe cel al Asiei) trebuie să uitaţi ceea ce aţi învăţat despre regulile de circulaţie, despre prioritate, semne, semafoare, despre folosirea semnalizării sau claxonului.


Dacă m-ar pune cineva să răspund în două cuvinte la întrebarea: „Cum este Cairo?”, aş spune fără ezitare: „Cairo vuieşte”. Al-Qāhirah în arabă, adică „cea triumfătoare”, e cel mai mare oraş din Africa şi unul dintre cele mai mari oraşe din lume (după statisticile găsite pe net pare a fi al 13-lea). Mi s-a confirmat asta încă din avion, când am fost şocată de distanţa parcursă pe deasupra lui, de lumini, de clădirile moderne şi agitaţia care se simţea încă din aer. Nu l-am găsit şi pe lista celor mai poluate oraşe din lume, deşi mă aştept la asta. De când am ieşit din avion am simţit că ceva încarcă aerul şi îl face mai greu de respirat. Am pornit apoi în noapte, pe străzile bine luminate, spre hotel. La ora aceea drumul a fost destul de liber iar eu am fost în continuare surprisă să găsesc o metropolă în toată regula, să văd stiluri combinate de arhitectură, magazine luxoase sau şosele suspendate. De la etajul 15 al hotelului, chiar şi la acea oră, se auzea un vuiet neîntrerupt.,care la orele dimineţii se triplase. Ca şi pâcla groasă, întinsă peste aceeaşi privelişte. Şi încă eram bine, atât timp cât puteam asculta oraşul de la înălţimea celor 15 etaje. Bineînţeles că vuietul se amplifică, crescând în intensitate cu fiecare etaj coborât.

Pe stradă, fluviul de maşini ce se grăbeşte claxonând într-una înaintează, se opreşte şi de desparte în braţe şi benzi după propriile sale reguli, mai degrabă naturale decât reglementate. Dacă te poţi obişnui relativ repede cu zgomotul şi praful din aer, cu traversatul străzii te adaptezi cel mai greu. Nu sunt eu cel mai bun reper pentru că, recunosc, am o reţinere când trec strada chiar şi în Bucureşti. Aşa că o voi cita pe Adriana, pentru că a făcut cea mai bună descriere, „în ecosistemul traficului din Cairo omul e cea mai jos specie”. Acestea fiind spuse, m-am simţit, în timp ce traversam strada, precum câinii vagabonzi de la noi care se strecoară prin maşini, riscând să fie striviţi de câte un grăbit. Să nu vă imaginaţi că nu există stopuri, semafoare sau treceri dungate pentru pietoni. Dar aşa cum vă spuneam mai sus, căliţi-vă, purtaţi-vă „local” , încercaţi să uitaţi că există. Pentru că nimeni nu le bagă în seama. Maşinile trec pe roşu, pietonii se strecoară printre maşinile în mers, dacă se întâmplă – şi se întâmplă să se oprească o maşină în mijlocul bulevardului, pentru a vă lăsa să treceţi, cu siguranţă că din spatele ei va ţâşni o alta care vă va tăia avântul – şi picioarele dacă nu vă uitaţi bine! Nu am văzut totuşi niciun incident, aşa haotic cum se circulă, oamenii supravieţuiesc iar maşinile merg înainte.

Pentru propriile deplasări noi am avut noroc de şoferi buni – ah, nu ştiu dacă e cazul să mai spun asta, să nu vă gândiţi niciodată să şofaţi în astfel de ţări, e şi mai sump, e şi inutil, nu veţi reuşi decât să încurcaţi traficul şi să nu ajungeţi mai departe de primul service. Cum spuneam, auzisem de situaţii mult mai rele, de turişti terifiaţi de felul în care se conduce, simţindu-se efectiv în pericol. Nu m-am simţit nici o clipă ameninţată. Mi s-a dovedit de multe ori că haosul controlat (vezi Bucureşti) e mai periculos decât cel necontrolat şi că oamenii se descurcă mult mai bine atunci când se bazează pe bun simţ sau instinct decât pe reguli. Şoferii microbuzelor care ne-au luat şi ne-au dus la aeroport au fost foarte ok, iar cel care ne-a plimbat în a treia zi pe la piramide mergea cumpătat, liniştit, ferindu-se de alţi nebuni. Deşi om cu o experienţă de 30 de ani la volan, ne-a mărturisit că are cel puţin un accident pe an – nu grav, dar se întâmplă. Tot pe el l-am întrebat de ce nu se circulă cu luminile aprinse noaptea şi ne-a răspuns firesc, logic, că nu le aprind pentru că îi orbesc pe cei din faţă. Părea chiar contrariat, de ce să facă asta?

Îmi vine să râd şi acum, la amintirea hototelor isteric-obosite în care ne-am antrenat atât noi cât şi şoferul, la întoarcerea în oraş, după o zi plină de drumuri şi piramide. Înaintam prin traficul de coşmar cu viteza melcului turbat şi mai aveam puţin şi îi băteam pe umăr pe cei din maşinile alăturate, cu gândul de a le ura ceea ce auzisem într-una timp de trei zile: „welcome to Cairo!!!”.

Dacă tot a venit vorba despre piramide, nici pe platoul Giza nu ne-a părăsit acel vuiet. Nu mai era vorba de cel din oraş ci de motoarele şi claxoanele nenumăratelor autocare aflate, în umila mea opinie, mult prea aproape de aceste uluitoarele monumente. Aş fi simţit nevoia să le privesc în ceva mai multă linişte şi am avut ocazia la spectacolul de sunet şi lumină, care are loc în fiecare seară, după ce accesul pe platou devine interzis. Dar despre piramide şi civilizaţia apusă a Egiptului voi vorbi în capitolul următor.

Articlole din aceeaşi serie:

Cairo pentru fraieri

O civilizaţie apusă – de tot (partea 1)

O civilizaţie apusă – de tot (continuare)

Text: Roxana Farca

Foto: Alexandru Farca

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.