Muzeul de egiptologie – partea a IIa

Muzeul de egiptologie – partea a IIa

Aşa cum spuneam în prima parte, am lăsat la urmă mumiile şi tezaurul lui Tutankhamon, pentru că e greu să le descrii în cuvinte puţine. Frumuseţea obiectelor găsite în cea mai mare descoperire arheologică din Egipt contrastează puternic cu înspăimântătoarele şi totodată fascinantele mumii. Voi sări peste mumiile de animale, care sunt şi ele interesante şi pe care le-am studiat cu mare curiozitate şi voi intra din nou cu gîndul în camera rece în care, în cutii transparente de plastic, se odihnesc rânjnd la noi, cei ce au fost cândva zei şi regi, cei care, cine ştie, poate că trăiesc şi acum, într-o altă formă.

Egiptenii iubeau mult viaţa şi de aceea îşi doreau ca acesta să nu se încheie odată cu moartea corporală. Pentru aceasta era nevoie de pregătiri complexe, incluzând construirea şi decorarea de impresionante morminte, dotarea cu echipamente funerare, obiecte de zi cu zi sau obiecte magice. În acelaşi scop au perfecţionat şi mumificarea. Viaţa dincolo de moarte era posibilă doar atunci când corpul fizic putea să fie păstrat într-o formă pe care spiritul să o poată recunoaşte. Iniţial oamenii obişnuiţi erau înmormântaţi într-un sac de pânză, în nisip. Datorită fierbinţelii şi purităţii nisipului, cadavrele se deshidratau şi rămâneau intacte. Acest tratament nu se cădea să fie aplicat şi regilor, aşa ca au fost inventate proceduri complicate de mumificare.

Spiritul celui mort trebuia să fie pregătit pentru a trece de monştri si de judecata lui Osiris. Avea Cartea Morţilor la dispoziţie iar inima era păstrată în corp, pentru ca sufletul să fie cântărit contra adevărului. Pe un taler al balanţei se aşeza inima, iar pe celalalt o pană, simbol al zeiţei adevărului şi ordinii, Maat. Deoparte stătea un animal hidos, jumătate crocodil, jumătate hipopotam, numit Oms, un fel de Cerber. Dacă balanţa nu rămânea nemişcată şi se înclina, acesta devora imediat inima celui decedat. În cazul opus, spiritul devenea sfânt şi obţinea viaţă veşnică. Dacă aţi crede asta şi aţi fi rege egiptean, cu siguranţă că aţi face tot posibilul să vă asiguraţi curăţenia inmii, pregătirile necesare şi o întreagă zestre de obiecte pe care să le puteţi folosi pe lumea cealaltă.

Am privit mumiile cu o oarecare strângere de inimă, recunosc. Şi am zis că e bine că am lăsat-o pe cea mică acasă, pentru că în ciuda faptului că desenele animate au familiarizat-o cu corpurile bandajate în formă de mumii, desfacerea bandajelor şi arătarea formelor deshidratate şi înegrite, cu dinţii trecând de buzele uscate şi cu mâinile vrăjitoreşti, uneori contorsionate, nu creau tocmai cea mai plăcută privelişte. Nu poţi totuşi să nu fii uimit şi să nu te uiţi la ele nevenindu-ţi să crezi că au supravieţuit atât amar de vreme. Şi nu poţi să nu înţelegi cât de importantă a fost descoperirea lor în a afla cât mai multe despre viaţa de atunci. Aşa s-a ştiut că faraonii nu arătau precum cei reprezentaţi în artă şi că unii dintre ei (sau ele) nu erau nici pe departe supli sau arătoşi. Totuşi, nu trebuie crezut că arta era o formă de exprimare a vanităţii lor personale. Regele nu trebuia privit ca individ ci numai ca ultimul dintr-un lung şir de conducători identici. Prezentând aceleaşi trăsături artiştii confirmau existenţa permanentă a regelui tradiţional pe tron şi menţinerea acelei atât de importante „maat” (ordine) în Egipt.

Cele mai mari frustrari în egiptologie şi în săpăturile arheologice făcute de-a lungul timpului au provenit din faptul că mumii importante nu au mai fost găsite, că multe morminte au fost deja golite de conţinut. De aceea, deşi Tuthankamon nu a fost nici pe departe cel mai important rege şi nici nu a apucat mult să domneasca, astăzi este simbolul cel mai recunoscut al perioadei faraonilor şi chiar al Egiptului. Mormântul său a fost unul dintre cele mai bogate şi a fost descoperit de către Howard Carter.

Povestea acestei descoperiri şi a aberaţiilor care s-au născut în jurul ei (blestemele din mormânt şi altele) merită cunoscută. Nu vă voi obosi cu prea multe detalii, doar câteva momente importante. În noiembrie 1992 Carter trimitea o telegramă către lordul Carnarvon: „În sfârşit am făcut o descoperire minunată în vale. Un mormânt magnific cu sigiliile intacte. L-am reacoperit în aşteptarea dumneavoastră. Felicitări. Carter.” Peste trei săptămâni mormântul era desigilat şi se descopereau semne că acesta mai fusese deschis şi resigilat în antichitate dar şi că fusese jefuit. Din fericire hoţii avuseseră în vedere doar furtul bijuteriilor – din care se presupune că au şi luat vreo 60% până când au fost descoperiţi. Carter a scos atunci la lumină cea mai bogată colecţie de artefacte regale  care fusese recuperată vreodată în Egipt, un microcosmos al vieţii regale.

Au fost necesare 6 săptămâni de muncă chinuitoare şi de ajutorul specialiştilor pentru golirea anticamerei şi pentru conservarea obiectelor. Astăzi putem admira cele trei mari paturi în formă de animal, carele preferate de rege, piese de mobilier dar şi frumoasele statui care păzeau intrarea. Sandale a căror ţestură era putredă şi care s-ar fi transformat în praf erau protejate cu parafină fiind apoi manipulate cu mai multă uşurinţă şi ajungând astfel sub ochii noştri, în muzeu. Kilometri de fâşii de pânză şi căptuşeală au împachetat obiectele pentru a face drumul spre Cairo.

Abia la 17 februarie 1923 era deschisă camera funerară. La nici un metru de uşă se ridica un zid auriu. Era vorba de un enorm altar aurit care umplea camera. În interiorul acestuia, precum păpuşile ruseşti, se aflau încă alte patru altare, care trebuiau demontate pentru a ajunge la sarcofag. În perioada în care s-a lucrat la acest mormânt Egiptul a devenit o atracţie turistică importantă, care atrăgea un flux constant de ziarişti şi călători curioşi. Arheologii lucrau cu greu, fiind permanent asediaţi de aceştia şi temându-se că într-o zi pereţii vor ceda şi se vor trezii cu turişii peste ei, în mormânt. Au urmat o serie de morţi, inclusiv cea a lordului Carnarvon, care au dus la răspândirea ideilor exagerate legate de blesteme existente în mormântul „profanat” şi alte ciudăţenii.

În ianuarie 1924 s-au deschis uşile ultimului altar, cel în care era găzduit sarcofagul. Alte dispute şi obiecţii ale guvernului egiptean au întârziat cercetarea sarcofagului cu încă un an, Carter ajungând la un acord cu autorităţile abia în  ianuarie1925. Tutanhkamon se odihnea în 3 sicrie antropoide superbe, aşezate într-un sarcofag de piatră. În noiembrie 1925 au reuşit să ajungă şi la mumie, care din păcate nu era într-o stare prea bună. În schimb putem admira astăzi incredibila mască masivă de aur, pe care oricât ai încerca să eviţi clişeele, nu poţi să o priveşti decât cu gura căscată şi cu respiraţia oprită.

Am citit că Tutankhamon este singurul faraon care se odihneşte în prezent în mormântul său original din Valea Regilor.

V-am povestit toate acestea ca să înţelegeţi că minunatele exponate pe care aţi putea să le vedeţi „în viteză” la trecerea prin muzeu, au fost atât de greu obţinute şi merită mai mult decât o privire.

Chiar dacă există piese importante care se găsesc acum în alte muzee din lume, Egiptul şi-a păstrat cea mai bogată şi mai importantă descoperire. Din nefericire nu a reuşit să îţi păstreze si „maat” – poate că cel mai important principiu al antichităţii.

Foto: Jon Bodsworth

Articole similare

Muzeul de Egiptologie (partea I)

Despre Cairo: Wellcome to Cairo, my friend

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.