Oraşele din Sudul Franţei (2)

Oraşele din Sudul Franţei (2)

În prima parte a periplului său prin Sudul Franţei, Bianca ne-a condus prin Montpellier, Palavas le Flots, si Sete. Să mergem mai departe…

Continuăm cu Nîmes, singurul oraş vizitat care nu face parte din regiunea Languedoc Russillon ci din Provence. Un oraş în care am zis că mai revin, dar din diverse motive nu am mai ajuns. Arena, căci doar pe ea am apucat să o vizitez, m-a cucerit din depărtare. La faţa locului, seamănă şi nu prea cu cea din Verona, poate puţin din exterior, căci din interior mi s-a părut mult mai mare, mai înaltă, mai solidă. Nici nu mai ştiu de câte ori înconjurat-o, din câte unghiuri am fotografiat-o, pe câte trepte am urcat. Oricum am petrecut cam 2 ore în ea, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Mi-a plăcut aşa de mult că m-a ameţit, iar la final aproape că nu am mai găsit ieşirea, a fost de-a dreptul amuzant. Sunt multe de văzut în Nîmes, sunt multe de povestiti despre acest oraş cu oamenii lui care vorbeau pentru mine într-o provensală de neînţeles, dar probabil pentru asta va trebui să mă întorc cândva acolo.

M-am avântat apoi şi până la Beziers şi am căutat inediul într-un oraş care din prima nu mi-a promis nimic. Oraşul Beziers se află cam la 80 de km de Montpellier pe râul Orb şi este o aşezare care a prosperat pe vremea ocupaţiei romane, însă în anul 1209 cruciada a redus oraşul la ruine. Dar din secolul al XIX lea, datorită înfloritoarei pieţe a vinului, Beziers şi-a recâştigat vitaliatea şi astăzi este un oraş calm, tipic pentru Midi, unde viaţa se desfăoară într-un ritm alert de-a lungul aleilor umbrite de platani. Exact peste drum de gară se afla primul meu obiectiv: Le Plateau des Poets (Parcul Poeţilor), o poveste, un loc extraordinar de frumos, umbros, răcoros, care dă senzaţia că te aflii într-o oază de la marginea deşertului. Mi-a plăcut aşa de tare încât după hoinăreala prin oraş m-am întors înainte de plecare să mă odihnesc pe o bancă aici şi să mănânc o prăjitură ambalată, adusă de acasă. Al doilea obiectiv mare, la care nu ştiam cum să ajung era Catedrala Saint Nazaire. Am mers pur şi simplu şi tot am mers gândindu-mă doar să mă mai ştiu întoarce la gară. Şi după ce am trecut prin centrul oraşului (La Mairie) am ajuns într-un final la ea. Dar dezamăgire mare, chiar faţada era în renovare. Astfel că am pornit pe jos spre nicăieri, căutând minunatul, căutând ineditul… şi chiar mă gândeam…dacă nu-l găsesc o să-l creez.

A urmat însă o perioadă când nu am stat roz şi parcă toate mă extenuau aşa că m-am urcat în Tram 1 şi Tram 2 şi am mers până la capătul liniilor să văd ce se ascunde acolo. Am găsit astfel două sate tipice pentru acestă zonă, muuuult mai cochete decât satele de la noi, adică nu se poate compara e ceva total diferit. Unul mi-a fost recomandat spre vizită, la celălalt m-am dus eu aşa de capul meu. Saint Jean de Vedas şi Jacou

Când am fost la Lunel am răbdat cel mai cumplit frig aici în sud, nu ştiu ce a fost în ziua aia căci era soare, dar bătea un vânt care îţi ajungea până la oase. Din câte am aflat Lunel e un oraş cu o comunitate evreiască putenică şi asta se vede în sensul bun. Semăna teribil cu Ineul şi la mărime şi la lăţime să zic aşa. Mi-a părut însă foarte rău că Ineul nu arată aşa şi suferă la capitolul amenajare. Parcul central din Lunel cu Statuia libertăţii în miniatură e adorabil.

În 11 noiembrie, când toată Franţa era liberă, eu mi-am găsit să mă duc la Frontignan ştiind că şi acesta este un oraş la mare, cu plajă şi toate alea. Dar nu am socotit bine timpul şi mi-am luat bilet de tren dus-întors astfel încât nu am mai apucat să ajung până la plajă ci m-am pierdut pe străduţele înguste de pe malul canalului Rohn. Avea un aer acest orăşel, o latură atât de sensibilă că nu m-aş mai fi dat dusă.

Cam acestea au fost oraşele mele dragi care mi-au făcut şederea în Franţa de nepreţuit. M-aş întoarce oricând, cu primul tren/avion/maşină… Recomand zona cu mult drag şi apoi evident aştept impresii.

Impresii şi fotografii: Bianca