Poveste dobrogeană – prefaţă

Poveste dobrogeană – prefaţă

Ei, drajii mei, cum spuneam eu aicişa, sâmbătă dimineaţa, mult după ce cântase cocoşul şi bătuse clopotul de la giesem, ne-am luat cupilu de-o aripă şi am purces la drum, cu gândul de a face o vizită strămoşilor noştri romani, la cea mai mare cetate dobrogeană: (L)ibida. Habar nu aveam ce zi grozavă ne aştepta aşa că vă invităm să citiţi povestea noastră, să vă delectaţi cu imaginile şi să vă bucuraţi şi voi, că noi tare fericiţi am mai fost!

Şi asta nu este decât prefaţa pentru că povestea va continua sâmbătă, când eu voi ajunge din nou în Dobrogea, în gaşcă mare… atunci să vă ţineţi ce poveşti or ieşi!

Nici acum nu am fost lipsiţi de companie, dimpotrivă, tovarăşii de drum au fost unul şi unul: Bobby, cel vinovat cu ideea expediţiei, Anca, Gabitz şi Oana, Claudia şi Elise.

A fost odată ca niciodată…

… o fetiţă pe nume Antonia. Puternică, deşteaptă, cu pielea cafenie, colorată de soarele dobrogean şi cu o voce drăgălaşă lasată să ajungă la urechile mele printr-un ton matur, înţelept, plin de pasiunea pe care părinţii săi i-au transmis-o: arheologia.

Aşa mi-a venit să încep povestea noastră aşa cum cred că acest copil de numai 6 ani ar fi meritat un întreg articol. Dar am promis să vă povestesc despre toată plimbarea iar Antonia a fost doar o parte din ea. Şi-a luat instant locul de ghid, din clipa în care a ochit-o pe Petra noastră. A început să îi explice imediat ce reprezentau obiectele sau fragmentele expuse în mica expoziţie creată în Baza arheologică 3, descoperiri din toate epocile, de la paleolitic începând. Noi, veniţi prin praful care părea să treacă de toate filtrele maşinii, speriaţi de soarele amiezii, grăbiţi să ne ungem cu factori mari de protecţie, am pălit şi mai mult în faţa ei. De admiraţie, de ignoranţă…

Ceea ce am văzut apoi în sit e numai o parte infimă a ceea ce se află încă sub pământ, sub culturi sau chiar sub o parte din satul Slava Rusă. Am înţeles totuşi că ne aflam în faţa celei mai întinse cetăţi din Dobrogea, cu o suprafaţă intramurană de 27 de ha, cu 24 de turnuri, multe porţi şi o centură de fortificaţii desfăşurată pe aproximativ 2500 m. Am aflat că stăteam în faţa sau cocoţaţi pe singura cetate care a găsit o metodă de a cuprinde la interiorul ei un curs de apă, ceea ce presupune ceva măiestrie şi lucrări dificile de îndiguiri, canalizări, construcţii de poduri şi aşa mai departe (ah, romanii ăştia!). Tot aici s-a găsit una dintre cele mai mari densităţi de locuire din perioada romană, pe o rază de 10 km în jurul cetăţii fiind identificate 11 aşezări rurale. Iar necropolele aduc şi ele dovada unei populaţii impresionante. Tatăl Antoniei ne-a împărtăşit, acolo în soarele ucigător, o grămadă de informaţii interesante, pe care, din nefericire, nu am apucat să le aud decât în mică parte, fiind permanent trasă de mâna de orăşeanca mea, ba obosită şi încălzită, ba fericită că a făcut şi ea o descoperire: cochilia nu tocmai romană a unui melc uscat de căldură. Oricum, voi reveni altădată asupra acestui subiect!

Spre final am întrebat cât timp ar fi necesar pentru a scoate la lumină o astfel de minunăţie. Mama Antoniei nu mi-a putut da un răspuns precis, din păcate totul depinde atât de mult de bugetul necesar susţinerii unei echipe mari de specialişti şi nu e nevoie să spun mai mult. Sper ca noi să apucăm să o vedem odată aşa cum a fost, măcar parţial! Entuziasm există, l-am văzut cu ochii noştri, de la cei mari până la cei mici, bunăvoinţă din partea sătenilor există (după 15 ani de educaţie au înţeles rolul cercetărilor şi anunţă arheologii de fiecare dată când au ceva de săpat, pentru a permite o studiere atentă a locului). Ştiţi voi ce nu există, puţin interes din partea celor care ar putea face diferenţa, pentru a ajunge să promovăm şi altceva decât grădini!

Ne-am despărţit cu greu de Antonia şi ne-am aventurat din nou printre lanuri, ridicând nori de praf oricât de încet am fi mers. Satul Slava Rusă nu are drumuri asfaltate, se pare totuşi că anul acesta au primit buget şi imediat ce o mare parte din populaţie va pleca spre locurile de muncă din ţările mai calde, pentru că asta se întâmplă şi aici, vor începe lucrările. Aşa ne-a povestit o tânără frumoasă de prin partea locului, pe care am adus-o înapoi în sat după ce am făcut o vizită scurtă la Uspenia, mânăstirea de călugări de rit vechi, aflată la vreo 3 kilometri de Slava Rusă. Era mare sărbătoare acolo: Adormirea Maicii Domnului, la 2 săptămâni distanţă faţă de noi. Lumea venită din multe colţuri de ţară stătea la masă sau dormea pe iarbă, erau corturi, maşini şi se vorbea un amestec de română cu rusă.

La cea de a doua mânăstire de acest gen, Vovidenia, nu am mai mers pentru că am înţeles că era închisă şi că toate călugăriţele veniseră la Uspenia pentru sărbătoare.

Am pornit aşadar mai departe spre Babadag de unde cred că ghiciţi cum a continuat povestea: direct spre Enisala! Sau Heraclea cum aveam să aflu, cu ruşine, pentru prima dată!

Ce să zic, oricâte poze am văzut tot nu am ştiut ce voi simţi în faţa ei. Soarele lăsase garda jos şi trimisese vânturile spre stâncile pe care se ridicau colţurile cetăţii. Staaaai! am strigat când aceasta a apărut în cadru, semeaţă şi cândva greu de cucerit. Probabil, în trecut… acum se poate ajunge atât de uşor la ea, pe o panglică de şosea ce ar face să crape obrazul de ruşine autostrăzii soarelui. Şi Petra a fost foarte încântată, mai ales de căţelul pe care, după lecţia primită de la Bobby, nu mai vroia să îl lase jos din braţe!

Pe la 18:30 am plecat spre mare. Da, pentru că după o zi aşa de fierbinte era păcat să nu ne răcorim în valuri. Şi am ajuns la Vadu… Şi ne-am bălăcit, ne-am scuturat cu mai mult sau mai puţin succes nisipul intrat prin părţile intime apoi ne-am pozat cu râsete şi mutrele fericite corespunzătoare.

Şi era să nu mai plecăm de la Vadu… unde Alex, din exces de zel combinat cu o decizie neinspirată şi ceasul rău (asta aşa, ca să îi dăm circumstanţe atenuante), l-a umplut pe Bobby din cap până în picioare cu nisip, în timp ce acesta încerca să îl ajute să iasă din groapa moale în care intrase cu ambele roţi din faţă, de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Bine că mai erau câteva suflete amabile pe plajă datorită cărorora am reuşit totuşi să plecăm şi să ajungem până la miezul nopţii în Bucureşti. Mă bătuse pe mine gândul să rămânem peste noapte dar nici chiar aşa….


Staţi pe aproape pentru că povestea va continua, începând de sâmbătă…

Articole similare:

Cum am ajuns eu la Enisala (1)

Cum am ajuns eu la Enisala (2)

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.