Viena calling

Viena calling

Încă de când am ştiut că-mi voi petrece ziua de naştere în Viena, am început să derulez în minte, chiar de mai multe ori pe zi (da, recunosc, am şi eu piticii mei) cântecul lui Falco, Vienna calling. Poate dacă nu aş fi fost cândva DJ de radio, contemporan cu idolul pop austriac, mi-ar fi răsunat în urechea interioară acordurile Dunării albastre a lui Johann Strauss fiul (lucru care se întâmplă oricum de fiecare dată când zbor cu Austrian Airlines). Ei, oricum, de anul ăsta mă mai leagă un cântec de Viena, Another brick in the wall (ştiţi voi, Pink Floyd), cântec pe care-l difuza un post de radio unguresc în timp ce traversam un câmp de centrale eoliene în miez de noapte, după ce am trecut granţia dintre Ungaria şi Austria. Ce poate fi mai psihedelic decât muzica asta, ascultată la un nivel rezonabil, în întuneric, cu elicele eolienelor învârtindu-se deasupra, aşteptând parcă un don Quijote al secolului 21, cu care să se ia la pal(m)e?

Pe lumină, eolienele austriece nu mai par nici psihedelice, nici înspăimântătoare, nici războinice. Par a fi exact ceea ce sunt, nişte unelte cu care oamenii deştepţi fac curent ieftin şi curat.

Am văzut, mirosit şi pipăit multe lucruri în scurta şedere în Viena (mi-am promis că în toamna asta voi reveni în fosta capitală a Imperiului pentru nişte zile mai multe şi mai pe îndelete). V-aş spune despre toate într-o singură răsuflare dar mi-e că o să apară confuzii aşa că o iau uşor şi pe rând. Poate o să-mi iasă trei postări pe tema asta dar promit să le fac interesante.

Mai întâi, o să vă spun despre un loc în care ne-a dus ghidul nostru, Beatrice (prin noi vreau să spun Raluca şi cu mine), o vieneză get-beget cu o bunică madrilenă get-beget (faină poveste are bunica, o să v-o spun într-o postare viitoare). Pe Amtstrasse, la numărul 10, găseşti un local care poartă numele generic de heuriger şi numele specific Weingut Christ. Un heuriger (sau buschenschank, pe alte meleaguri vorbitoare de limbă germană) e o cramă, un local în care vienezii joviali, flămânzi şi însetaţi vin împreună cu familiile lor ori cu prietenii, să mănânce mâncare făcută în casă după reţete tradiţionale şi să bea vin tânăr şi zglobiu. Heuriger se poate numi doar localul care-şi produce vinul din ograda proprie (familia Christ are 15 hectare de vie la 5 kilometri de Viena), lucru stabilit cu mulţi-mulţi ani în urmă de regele Josef al II-lea printr-o lege menită să-i sprijine pe vinificatori. Pe vremea aceea, un heuriger plătea mai puţine taxe, azi plăteşte ca toată lumea dar tradiţia de a se numi astfel doar localul unui producător de vin se păstrează.

Mănunchiul de cetină atârnat de blazon ne informează că localul e deschis. Un heuriger nu e obligat să deschidă în fiecare lună ori în fiecare zi pentru că trebuie să lucreze în vie, lucru care depinde mult de vreme. Afacerea fiind una de familie (lucru valabil pentru cele mai multe dintre localurile de felul ăsta), toată treaba e făcută de membrii familiei, poate cu ajutor puţin din afară, deci oamenii nu pot fi în toate locurile în acelaşi timp.

Vinul tânăr vine în pahare direct din pivniţă, prin nişte conducte. O mare producţie de bea în local iar cel care apucă să se maturizeze pentru doi ani în butoaie, sub restaurant, e îmbuteliat şi vândut în sticle.

Familia Christ produce multe cupaje dar şi vinuri dintr-un singur soi. Am luat cu mine două sticle, pe care le-am băut mai pe seară cu prietenii. Vinul alb (80% dintre muşterii cramei Christ beau vinuri albe) pe care l-am luat, acidulat şi zglobiu iar cel roşu, un cupaj de Merlot şi Cabernet Sauvignon, corpolent şi aspru ca o pilă, perfect pentru a însoţi mâncărurile mai grele. Apropo de mâncăruri, la Christ mănânci pui fripţi, piept de porc împănat cu usturoi şi frecat cu ierburi apoi ţinut la cuptor, chiftele mari cât o minge de volei (exagerez puţin, dar pe cuvânt că-s foarte mari), şniţel (normal) şi legume fripte, coapte ori pane.

Ne-am luat rămas bun de la herr Christ senior, care, la peste 60 de ani e încă verde şi energic (şi nu e în poza de mai sus), apoi am pornit spre centru Vienei. Am ajuns la Operă în zece minute cu maşina (cu transportul în comun am fi făcut cam 20 de minute) apoi ne-am îndreptat spre Naschmarkt. Dar asta-i o poveste pentru altă postare. Să fiţi sănătoşi.

Impresii şi fotografii: Adi Hădean