Călătorie iniţiatică pe bicicletă (2)

Călătorie iniţiatică pe bicicletă (2)

Jurnal de călătorie pe biciclete – Bucureşti – Călăraşi – Cobadin – Eforie Nord – Vama Veche – Corbu

(aprox. 400 de kilometri)

Ne povesteşte: Eugen Voineag şi… fiul său, Andrei

Vineri 16 iulie 2010

5.30 Andrei s-a trezit în lătrat de câini,

[şi croncănit de ciori!… ciorile m-au trezit de fapt!]

nu a mai putut adormi, după ce s-a foit cam toată noaptea. Copil fiind, l-am obişnuit să doarmă în cort (pe malul mării la 2 Mai) dar nu mai folosisem demult cortul, era şi obosit, genul ăla de oboseală care te împiedică să dormi.

Se crăpa de ziuă şi iarba era umedă. Am reparat optul din roata spate a bicicletei lui Andrei. Ne-a ţinut companie un localnic care ne-a povestit cum mergea el odată cu bicicleta pe Transfăgăraşan şi alte trasee. Omul chiar mersese ceva cu bicicleta la viaţa lui. Acum o mai folosea doar ca să ajungă la serviciu. Dar vederea cortului şi a bicicletelor îi trezise entuziasmul şi i-am surprins bucuria sclipind în priviri în timp de ne admira echipamentul.

Am strâns cortul, împachetat pe biciclete (care au fost legate cu antifurturi pe timpul nopţii oriunde le-am lăsat) şi la ora 7 aşteptam bacul. La punctul de îmbarcare se mai vedea încă urma până unde ajunsese Dunărea cu nici două săptămâni înainte, în timpul inundaţiilor. Chiar şi acum Dunărea era încă umflată.

M-am dus să plătesc la casierie pentru trecerea Dunării dar casiera ne-a măsurat cu privirea, a zâmbit, ne-a făcut un semn complice şi nu a vrut să ne ia bani. Ne-a zis să trecem în faţă. M-am simţit ca în studenţie, foarte plăcută senzaţia, ce-i drept!

Nici nu bănuiam ce ne aştepta dincolo de Dunăre. Cea mai grea zi din excursia noastră. Ziua de foc. Ziua încercării. Ziua în care am dat piept cu dealurile pietruite ale Dobrogei.

Ostrov

Dar să nu ne grăbim ci să pedalăm încet spre Ostrov. Pe dreapta sunt nişte livezi de piersici şi prune. Nişte tarabe la intrarea în livadă, cu lăzi pline cu fructe proaspete, pregătite pentru angrosişti ne aşteptau. Ne-am oprit ca să luăm masa de dimineaţă. Câtă deosebire între ce mâncam acum şi ce mâncasem numai cu o zi în urmă la fix aceeaşi oră. Acum savuram fructe proaspăt culese din livadă, ieri eram la fast-food.

Dobrogea este cel mai frumos episod al călătoriei. Drumul prost, asfaltat ce-i drept, pietruit pe alocuri, trece prin peisaje extraordinare. Livezi peste tot şi ferme finanţate din banii U.E. sau din alte programe adiacente, te fac să nu vezi lot de teren agricol necultivat.

La intrarea în Ostrov am oprit la o fântână la marginea drumului să ne răcorim. Aici am aplicat strategia pălăriilor de soare puse ude pe cap. Chiar te răcoresc şi poţi merge mai relaxat în soare.

Am mai oprit la un chioşc să mai luăm nişte dulciuri să ne energizam cât de cât dar o zi de marş şi o noapte dormita cam aiurea îşi spuneau deja cuvântul.

Dervent

– Tati mai sunt multe dealuri? Mă întreba Andrei de câte ori depăşeam un deal. Ce puteam să-i spun?! Că mai sunt?… că nu mai sunt? Numai eu ştiu ce era în sufletul meu când vedeam disperarea din ochii copilului ori de câte ori un alt deal apărea în faţă, şi altul şi tot aşa… – Tati putem să ne oprim? Mi-e cam somn ca nu am prea dormit aseară. Aşa că am oprit la mânăstirea Dervent. La intrare un călugăr ne-a spus aşa cum v-am mai zis „welcome!” ceea ce ne-a asigurat un statut de străini. Am încercat să aţipim la umbră, fără prea mult succes. Ne-am răcorit însă şi am plecat mai departe. Peste tot unde ne opream aveam grijă să ne împrospătăm rezervele de apă. Apa era combustibilul care ne ţinea în mers.

[Ai zis că era foarte cald?… era un soare arzător, mult mai cald decât în ziua precedentă!]

Era deja în miezul zilei şi noi nu eram în cea mai bună formă. Ajunsesem să împingem bicicletele în panta dealurilor de acum de netrecut călare. Aşa, când călare când pe jos, am ajuns în Băneasa. Nu la margine de Bucureşti ci în Dobrogea. Sat cu căruţe cu măgăruşi, cu 2-3 magazine săteşti care sunt şi cârciumi în acelaşi timp şi în care există un bancomat. Nu l-am văzut dar am fost asigurat că există. Între timp ne-au depăşit câţiva biciclişti bine echipaţi, străini, care ne salutau zâmbitori cu „hello!”.

În Băneasa am luat masa de prânz şi ne-am răcorit binişor cu un pepene. Delicios.

Pantele înfiorătoare ale dealurilor, lungi şi cele mai multe pietruite ne-au consumat practic toate resursele aşa că în ziua a doua am reuşit să parcurgem cu indulgenţă 55 km. Pe la 5 după masă am ajuns la Izvorul lui Eminescu din apropierea Mănăstirii Sfântului Apostol Andrei unde am campat într-o pădurice. Izvor sfânt după cum scria pe nişte pietre albe, locul era plin de fluturi de culori diferite care l-au făcut pe Andrei să remarce că probabil sfinţenia atrage fluturii.

La izvor

Locul era mirific. Avea apă proaspătă, era relativ aproape de drum şi avea şi loc neted de campare la umbră. Andrei era acum fericit.

Cu câteva ore mai devreme însă mă întrebam dacă nu cumva chinui copilul aiurea şi chiar am făcut semn unor camionete (care nu au oprit) căci mă gândeam că nu mai are rost să continuăm şi Andrei mă întrebase extenuat dacă nu cumva există vreo posibilitate să ne întoarcem… dar bolnavi nu eram, nu aveam nici o urgenţă în afară de faptul că eram foarte obosiţi. Deci odihnă era ceea ce ne trebuia. Trebuia să ne oprim.

Ne-am spălat, am făcut focul, ceea ce ne-a înviorat spiritul, ne-am distrat prăjind nişte pâine iar seara ne-am culcat devreme. Şi am dormit buştean.

[daaa… am dormit foarte bine în noaptea aia!]

Citeste şi

Episodul 1

Episodul 3