Cine ştie de Conacul Bellu? Dar de cimitirul Bellu?

Cine ştie de Conacul Bellu? Dar de cimitirul Bellu?

Conacul din Urlaţi şi puţin despre familia Bellu

Ştiu că sună puţin aiurea titlul ăsta, dar hai să recunoaştem: câţi dintre voi au auzit de Cimitirul Bellu şi câţi de Conacul Bellu de la Urlaţi? Să pun şi următoarea întrebare: câţi dintre voi ştiţi ceva mai multe detalii despre Alexandru Bellu şi Familia Bellu în general?

Nu e nevoie să îmi răspundeţi, tot ce vreau să spun e că, dacă ar fi să legăm ceva de numele acestei familii, acel lucru nu e cimitirul, ci conacul. Pe care vă invit să îl vizitaţi cât de curând, mai ales pe cei care locuiţi în Bucureşti sau pe aproape! Pentru că pur şi simplu nu se poate să rataţi un astfel de loc, atât de bine reabilitat, atât de frumos, o adevărată bijuterie, o „mostră” de arhitectură veche românească, loc în care se concentrează istorie, pasiune, piese importante de artă, mobilier de mare clasă şi obiecte de o calitate pe care cu greu o poţi întâlni la noi în vreun muzeu. În mijlocul unei localităţi care până anul trecut mie personal nu îmi spunea nimic: Urlaţi.

Dar hai să o iau mai încet, că îmi vine să spun totul în câteva cuvinte. Deşi am vizitat Conacul Bellu acum câteva luni bune nu mi-am pierdut nici acum entuziasmul.

Am ajuns în zonă la invitaţia unor oameni deosebiţi: Mihaela şi Guy Tyrel de Poix, din partea S.E.R.V.E şi doamna Livia Tăriceanu de la Conacul dintre vii. Cu tristeţe am aflat de curând despre dispariţia contelui Guy Tyrel de Poix, o pierdere atât de şocantă pentru cei ce am avut onoarea şi plăcerea de a-l cunoaşte şi a înţelege cât de mult a făcut pentru vinul românesc.

Mi-am adus aminte, astfel, şi de Conacul Bellu, despre care nu ştiu de ce nu am scris mai devreme, dar iată că o fac acum.

În primul rând vreau să vă spun ceva despre familia Bellu: aceştia au fost aromâni din Macedonia, stabiliţi în România prin 1780, înrudiţi abil cu familii regale româneşti.

Alexandru Bellu este cel care merită toată atenţia pentru că el a fost cel care, deşi a primit titlul de baron la Viena şi avea proprietăţi în toată Europa, a ales să se stabilească împreună cu familia sa la Conacul Bellu din Urlaţi. Este cel care avea o bogăţie şi proprietăţi ce puteau rivaliza cu a regelui, dar a ales să trăiască într-un loc plin de linişte, într-un  cadru cât se poate de tradiţional. Colecţionar pasionat, acesta şi-a cheltuit averea pe tablouri, mobilier, timbre şi monede (sau monete) rare, costume populare… Prieten cu Grigorescu, Alexandru Bellu iubea la fel de mult ca acesta satul românesc şi frumuseţea ţăranilor. Nu a pictat, dar a fotografiat mult, se spune de aceea despre el că a fost un „important precursor al artei fotografice româneşti”. Imaginile sale au apărut în 1919 la Paris, în albumul „Roumanie en images”. Am săpat puţin pe net şi am găsit aici câteva cărţi poştale pe care nu m-am putut abţine să nu le preiau, (cu toate că sunt complet împotriva folosirii imaginilor aşa, fără permisiune. Însă nu m-am prins cui să cer voie, sper ca gestul meu să nu lezeze pe nimeni şi, dacă aveţi voi o cale mai corectă de a ajunge la ele vă rog să ne ajutaţi).

Spuneţi şi voi, cât de frumoase pot fi!

Tot legat de artă şi Paris, a existat un unchi, încă o figură despre care ar trebui să ştim mai multe şi să fim mândri: Georges de Bellio (George Bellu), medic homeopat ce a lucrat în Spitalul Hahnemann  şi a îngrijit toţi impresioniştii şi care, prin colecţia sa extraordinară, a fost cel care a avut una dintre cele mai importante contribuţii la Muzeul Marmottan din Paris.  Fiica sa, Victorine de Bellio, cea care a făcut donaţia, apare într-o cunoscută pictură semnată Renoir.

Grea boală cea de colecţionar – ce ne-am fi făcut noi astăzi fără ei?

Dacă la Paris George Bellu a fost recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi colecţionari amatori, nici în România familia Bellu nu s-a lăsat mai prejos în a lăsa o moştenire frumoasă. Alexandru Bellu a donat tot ceea ce avea Academiei Române, Barbu Bellu a donat hectare pentru cimitirul din Bucureşti, iar George Bellu (nu unchiul de la Paris, ci fiul lui Alexandru, căsătorit cu o franţuzoaică a cărei fantomă a făcut subiectul presei la un moment dat!) a cedat în faţa comuniştilor, lăsându-i să ia tot, dar a şi împroprietărit ţăranii din Urlaţi ajutându-i să îşi facă grădini, sere şi chiar case. Am citit că a murit sărac, cu o pensie de 100 de lei, la Urlaţi. Nu-i aşa că vă încearcă un sentiment de mândrie amestecat de furie?

Să trecem mai departe şi să ajungem în sfârşit la subiect. Subiect care trebuie mai degrabă văzut, nu povestit şi care nu ar mai avea acelaşi impact fără poveştile de mai sus. Am fost atât de impresionată de tot ceea ce am găsit la Conacul Bellu.. şi când mă gândesc la faptul că ceea ce este astăzi un conac mic şi foarte frumos e doar puţin din întregul complex de clădiri ce se ridicau cândva pe culmea din Urlaţi. Exista un palat, o bucătărie (cuhnie, cum e şi la Mogoşoaia), o biserică şi alte clădiri. Acestea nu au rezistat, din nefericire.

Vă las să admiraţi interiorul, atât cât am avut permisiunea (dată cu jumătate de gură, e de înţeles!) să fotografiem. Ne-am dorit foarte mult să spunem lumii despre acest loc atât de puţin frecventat de turişti, aşa că mulţumim pentru bunăvoinţă!

Nu plecaţi de la conac fără să vedeţi şi crama boierească în care veţi găsi utilaje, vase şi butoaie folosite în producerea vinului din cele mai vechi timpuri. Doar suntem în mijlocul viilor, nu-i aşa?

Conacul Bellu – toamna 2010
Conacul Belu_0014
Conacul Bellu – toamna 2013

Vizită plăcută şi dacă treceţi pe acolo pentru că v-am convins eu să o faceţi, vă rog să îmi spuneţi, ar fi o mare satisfacţie pentru mine! Nu de alta dar pe vremuri au trecut pe aici Regina Maria, Grigorescu, Amann sau George Enescu, merită să ajungeţi şi voi!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.