Zece zile la Roma (7-2)

Ziua 7

Partea 2 – plimbare de seară prin Roma

După ce în prima parte a zilei am evadat în Frascati şi în a doua am dormit precum urşii, la căderea serii nu mai simţim nici foame nici sete – suntem încă ghiftuiţi după excesele de la prânz. E totuşi sâmbătă şi chiar dacă foamea nu ne dă afară din cameră, ne mână dorinţa de a vedea cum arată oraşul noaptea. Nu mă refer la monumente ci la oameni. Vrem să vedem ce fac, unde merg, unde se adună, cum arată restaurantele seara, chestii din astea lumeşti.

Orice mare oraş are cel puţin două feţe: cea de zi şi cea de noapte. În timpul zilei Roma aparţine mai ales turiştilor. Îi vezi peste tot, cu hărţile şi lonelyplaneturile lor, bâjbâind, zâmbind, căutând, pozând, fremătând de graba de a ajunge la următorul obiectiv sau abandonându-se cu feţe obosite, pe marginea vreunei fântâni.

La căderea serii turiştii nu dispar. Însă ponderea lor este clar diminuată de cei care, eliberaţi de treburile de peste zi, ies în oraş la cină, la un pahar cu vin, la o discuţie cu prietenii. Se bea mai ales vin, lucru care ne încântă ochii. Terasele se umplu, indiferent de anotimp, asta mai ales în Roma. În februarie nimeni nu pare să se sinchisească de temperatura destul de meschină. Se aşază la mesele în aer liber, îşi scot cu un gest relaxat hainele şi le pun pe spătarele scaunelor. Mie mi se strânge pielea pe mine doar când îi văd. În aceeaşi manieră îi observ şi dimineaţa devreme, alergând pe stradă în pantaloni scurţi şi tricou. Dar ăsta e cu totul alt sport, faţă de cel de sâmbătă seara.

Sâmbătă seara se mănâncă şi se bea. E cel mai bun prilej să constaţi care sunt restaurantele bune şi unde se mănâncă bine prin Roma. Cozi de aproximativ 20 de persoane se întind la uşa restaurantelor, până se eliberează mese. Sunt cele mai vesele şi mai relaxate cozi pe care le-am văzut în viaţa mea, nimeni nu pare deranjat de treaba asta, ba dimpotrivă, am senzaţia că aşteptarea devine un pretext pentru socializare, un preludiu plăcut la ospăţ. În faţa barurilor deja nu mai e nevoie de coadă, se stă binemerci la discuţii pe stradă, cu un pahar în mână.

La un alt colţ de stradă Pasquino e şi el pus pe palavre. Am mai pomenit asta dar, pentru cine nu ştie, aceasta este una dintre statuile vorbitoare ale Romei, de care se ataşează afişe sau bileţele ce critică şi satirizează diverse aspecte sociale sau politice. Şi tot vorbeşte din secolul 16 încoace…

Scuterele sunt frumos aliniate pe străduţele întunecate şi nu vezi nicio domnişoară îmbrăcată sport coborând de pe ele. Tocurile ascuţite şi fusta scurtă fac parte, alături de cască şi husa care înveleşte picioarele, în mers, din echipamentul de protecţie.

Cei mai tineri, care nu au ajuns încă la faza cu „am bani sau vârsta de cârciumă”, se întâlnesc la o îngheţată. Alte cozi, altă indiferenţă faţă de temperaturile de afară.

Piaţa Campo dei Fiori e atât de plină de oameni încât ai tendinţa de a te uita în jur să cauţi scena, te aştepţi să fie un concert pe undeva. Trastevere e şi el plin de oameni, podurile se animă cu cei care cântă, amplificaţi de boxe.

Aproape că ne pare rău că nu ne este foame şi aproape că ne bucurăm că nu trebuie să aşteptăm pe undeva. Din adâncuri, experienţa statului la coadă alături de oameni înrăiţi de vremuri mai puţin boeme, îşi rânjeşte colţii. Pentru scurt timp, pentru că imediat o vitrină cu dulciuri ne abate gândurile şi ne face să ne bucurăm cu adevărat de viaţa ce curge mai departe, în ritmuri moderne, pe vechile străzile ale Romei.

Citeşte şi despre celelalte zile în jurnalul 10 zile la Roma.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.