Copilărie pusă la păstrare în München şi Praga (1)

Copilărie pusă la păstrare în München şi Praga (1)

Ştim cu toţii că a-ţi dori ce nu (mai) poţi avea face parte din natura umană. Şi dacă nu cumva mă înşel, cel mai adesea principiul ăsta îşi găseşte aplicare în privinţa vârstelor. Nici nu ne înălţăm bine mai mult de-o şchioapă că şi începem să tragem cu ochiul la fardurile, rochiile şi bijuteriile mamei ori ne gândim cu jind că abia aşteptăm să ne dea şi nouă în fine tuleiele pentru a putea bea în mod oficial prima bere la pescuit cu tata. Ne necăjim, noi fetele, că vreun El cu alură  şi aere de om matur nu ne bagă în seamă pentru că suntem, vezi bine, atât de mititele încât nici pe vârfuri n-am ajunge să împărţim acelaşi aer preţios cu Dumnealui, consolându-ne apoi la gândul (mai matur decât ce le trece domnilor prin cap la vârsta cu pricina) că lasă, o să vină ea ziua când îi va ţipa şi lui buza după vreo domnişoară mai coaptă, însă ea îl va alunga fără milă facându-l să-şi încleşteze pumnii de ciudă că nu poate concura cu domnul grizonant căruia ea îi zâmbeşte galeş, ascunzând în privire promisiuni dulci. Şi anii trec şi iar trec, până ce într-o bună zi te trezeşti dimineaţa întrebându-te: „Hei, când am ajuns eu să nu mai am douăzeci de ani? Și mai ales, cum de mă simt de parcă încă i-aş avea?” Şi atunci povestea se reia, în sens invers. Şi începi să îţi doreşti să fii din nou o mânuţă de om care să n-aibă altă grijă decât ca nu cumva să plece iar la grădiniţă încălţat în pâslari, deşi afară zăpada e de-a dreptul… udă şi rece :-), sau măcar sa fii la liceu, fie şi numai pentru vacanţa aceea de trei luni în care huzureai cu câte o carte faimoasă într-un hamac improvizat ori sprijinit de trunchiul noduros al unui copac din spatele grădinii bunicilor, „uitând” de sarcinile casnice la adăpostul pretextului inventat chiar de părinţi cum că de, „Sufleţelul citeşte”, nu se face să-l deranjăm… deşi dacă stai să te gândeşti bine nici la facultate nu era rău deloc, în ciuda maldărelor de tomuri pe care le aveai de digerat pe nemestecate, ba chiar acolo te-ai distrat cel mai tare şi măiculiţă, cu ce chefuri îndrăcite se mai lăsa!

Şi uite-aşa mi-am dat eu seama (nu, de data asta nu că-mi stă bine-n cap năframa :-P) că nu sunt cu nimic mai brează decât atâtea şi atâtea alte generaţii care s-au perindat pe pământul ăsta de la început şi până în zilele noastre…Şi că şi eu tânjesc după perioada netulburată a copilăriei în care timpul avea răbdarea pe care i-aş dori-o şi acum dar el… nu şi nu. Drept pentru care ce-mi rămânea de făcut în condiţiile în care, după ştinţa mea, nu s-a inventat încă vreo licoare miraculoasă care să oprească ori chiar să inverseze curgerea timpului, decât să profit de orice ocazie pentru a mă teleporta cu gândul în anii primelor vârste şi a petrece acolo măcar câteva ceasuri.

Eva şi Ivan Steiger

Dar să nu vă mai ţin în suspans pentru că avem cale lungă înainte. Aş putea să încep cu „A fost odată ca niciodată…”, însă nu ar fi tocmai nimerit pentru că povestea mea nu se situează chiar aşa departe în timp. Mai mult decât atât, locul şi timpul sunt determinate iar protagoniştii cât se poate de reali şi neînzestraţi cu puteri supranaturale… mă rog, cel puţin nu în înţelesul tradiţional al cuvântului. Se numesc Eva și Ivan Steiger şi sunt proprietarii unora dintre cele mai frumoase muzee de jucării din Europa. Totul a început atunci când Ivan Steiger, scriitor, scenarist, regizor, producător, pictor şi caricaturist născut în 1939 la Praga, dar mai presus de toate colecţionar înrăit de jucării vechi, a avut ideea de a împărtăşi pasiunea sa cu lumea întreagă prin intermediul unui muzeu care să-i pună în valoare preţioasele colecţii. Zis şi făcut, în anul 1983 îşi deschidea porţile, în faimosul turn cu ceas al vechii primării din Marienplatz, München, primul muzeu de jucării al soţilor Steiger. Succesul răsunător de care s-a bucurat încă de la deschidere a făcut ca muzeul să fie inclus rapid pe lista obiectivelor turistice de neratat în München. Şi ca orice colecţionar respectabil care ştie că niciodată nu poţi avea prea multe obiecte de tipul celor pe care le aduni cu sârg şi înfrigurare de-a lungul anilor, şi Ivan Steiger şi-a dus mai departe pasiunea, astfel că în scurt timp au urmat alte două muzee: unul în Passau, Bavaria, la graniţa austriacă, iar celălalt în Praga. N-am călcat încă pragul muzeului din Passau, aşa că mă voi limita de această dată la a vă povesti despre celelalte două.

Spielzeugmuseum München

Cele patru etaje ale turnului gotic din centrul oraşului München cuprind o colecţie unică de vechi jucării europene şi americane. Liftul te duce la etajul al cincilea, de unde cobori cu grijă scara spiralată pentru a pătrunde în încăperi unde timpul pare a fi încremenit pentru totdeauna. Varietatea colecţiei şi imensa dragoste investită în amenajarea vitrinelor şi întreținerea jucăriilor va suprinde plăcut până şi pe cel mai cârcotaş vizitator. Unde mai pui că este imposibil ca vederea exponatelor să nu îţi reactiveze amintiri pe care le credeai uitate, este imposibil să nu afli acolo măcar o jucărie care să se fi regăsit întocmai şi în copilăria ta, o jucărie care ţi-a fost cândva prieten de nădejde ori care ţi-a alinat şi făcut mai suportabile micile tragedii din trecut. Vei găsi aici tot soiul de minunăţii: la etajul cinci jucării din lemn cioplit, dintre care unele vechi de peste 200 ani, cea mai mică păpuşă din lume, o colecţie de animale în miniatură din pâine frământată (!) care datează de dinainte de Primul Război Mondial, un altar de jucărie pentru viitorii preoţi, alte miniaturi din hârtie, ceară şi cositor, dar şi jucării din pene  şi bachelită; cele mai spectaculoase sunt însă jucăriile mecanice din America, Germania şi Franţa, pictate de mână, unele dintre puţinele exemplare de acest fel care s-au păstrat în lumea întreagă.

Pe măsură ce cobori treptele muzeului constaţi cu entuziasm că ceea ce urmează nu este cu nimic mai prejos decât ce ai văzut deja. Rând pe rând descoperi cu bucurie copilărească figuri din tablă, carusele, maşini cu abur, căsuţe de lemn, gospodării ţărăneşti, o grădină zoologică, o Arcă a lui Noe, figurine reprezentând soldăţei, pădurari, indieni, trapperi, ba chiar şi marţieni. Dai nas în nas cu Charlie Chaplin, Humpty Dumpty şi o sumedenie de jucării americane din lemn strunjit (completat sau înlocuit mai târziu de tablă), realizate după cărţi şi reviste de benzi desenate ori desene animate faimoase. Nu te poţi opri să nu cercetezi îndelung numeroasele trenuleţe cu cheiţă, electrice sau cu abur din diferitele epoci, dotate cu peroane, poduri, sisteme de semnalizare şi tuneluri, trenuleţe din care nu aveau cum să lipsească, desigur, tocmai călătorii. Treci cu un suspin nostalgic mai departe şi te adânceşti în contemplarea diverselor modele de maşini, vapoare, avioane şi zepeline, care mai de care mai atractive şi viu colorate. Şi dacă încă mai era nevoie de ceva care să te convingă că a meritat cu vârf şi îndesat să străbaţi micuţele, dar bogatele încăperi ale muzeului, când dai peste colecţia de jucării optice – caleidoscoape, laterna magica, cinematografe şi multe alte surprize – n-ai încotro şi te declari pur şi simplu vrăjit.

Dar staţi aşa că m-am luat cu vorba şi era cât pe-aci să uit să vă povestesc de urşi. Mai exact despre expoziţia specială găzduită de ceva timp încoace de Muzeul Jucăriilor din München, menită a celebra „100 de ani de ursuleţi de pluş”. Nu vă pot descrie multitudinea de astfel de ursuleţi pe care i-am întâlnit acolo, la fel cum n-aş putea să vă enumăr toate rolurile în care şi i-au imaginat creatorii jucăriilor. Am văzut regi ursuleţi, ursuleţi-muzicanţi, ursuleţi-bucătari, ursuleţi-clovni, ursuleţi-gospodine, ursuleţi îmbrăcaţi festiv în mire şi mireasă, ursuleţi suri, gălbui, roşcaţi, brun şi roz, ursuleţi peticiţi şi decoloraţi de la atâta amar de vreme care a trecut peste ei şi ursuleţi arătând ca scoşi din cutie, ursuleţi peste poate de fioroşi şi ursuleţi cu căutătura catifelată. Zeci sau chiar sute de ursuleţi cu vârste venerabile despre ai căror ochi sticloşi şi imobili poţi doar să ghiceşti că ascund, probabil, poveşti fabuloase şi pe care în final ajungi să îi invidiezi pentru că au supravieţuit cu mult micilor lor stăpâni de odinioară…

Citeşte şi partea a doua a articolului.

Ioana este filolog şi jurist, pasionată dintotdeauna de cărţi, călătorii şi limbi străine. Călătoreşte serios de acum vreo 5-6 ani, timp în care a văzut deja peste 130 de oraşe în 25 de ţări din Europa, America şi Asia. Îi place să ia pulsul locurilor vizitate participând la spectacole şi festivaluri specifice şi căutând oraşele mici care păstrează cel mai bine spiritul locului. Iubeşte pescuitul, teatrul, skiul şi înotul. Consideră că investiţiile ei cele mai de preţ sunt amintirile, iar călătoriilor le datorează unele dintre cele mai frumoase amintiri.