Pe urmele mocăniţei spre Vânătările Ponorului

Pe urmele mocăniţei spre Vânătările Ponorului

De pe fereastra maşinii urmăream vechile şine de tren de pe Valea Arieşului. Îmi aminteam întreaga călătorie… când eram micuţă şi m-a luat tata în Apuseni pe platforma mocăniţei. Aşteptând în gara de la Câmpia Turzii măsuram şi comparam şinele înguste cu celelalte de lângă. Am privit cum se apropia locomotiva cu aburi, urmată de vagoanele mici şi caraghioase. Din câte ţin minte înăuntru erau doar câte un scaun pe fiecare parte, nu erau compartimente şi nu era nimeni. M-am aşezat. Trenul a pornit. Şi am stat cuminte până m-a chemat tata în spate. Aici am ieşit din vagon pe o platformă descoperită, plină de turişti. Deci aici erau toţi călătorii. Astfel a început una dintre cele mai frumoase călătorii. Am trecut prin zone strâmte, prin păduri dese, trebuia să ne ferim de  crengile care mai că ne loveau, apoi pe malul Arieşului, atât de aproape încât am crezut că ne vom răsturna. Nu pot să uit cum se urcau oamenii din mers, pentru că mocăniţa nu oprea în staţii, doar încetinea, dacă se pate spune aşa, oricum ai fi putut alerga pe lângă ea şi chiar să o depăşeşti. Chiar eram curioasă dacă îmi amintesc bine toate detaliile, gările, podeţele şi da, totul se potrivea. Numai că acum totul este abandonat. Dar şina încă este acolo şi, cu excepţia unor bucăţi în care s-a acoperit de pietriş, este intactă.

PE VALEA MORILOR, ÎN AŞEZAREA VECHE DE 600 DE ANI, GĂSEŞTI ACUM MAI MULTE CASE DE VACANŢĂ DECÂT LOCUINŢE TRADIŢIONALE VECHI

Biserica de Lemn Sub Piatră (2)

Am mers până în Sălciua de Jos. Aici valea începea să se deschidă. Pe stânga am văzut calcarele Masivului Bedeleu. Ştiam că suntem aproape de obiectivul nostru. După informaţiile adunate pe acasă, trebuia să găsim calea spre cătunul Sub Piatră. Indicatoarele ne-au ajutat. Am continuat pe un drum foarte îngust de asfalt care s-a transformat într-unul forestier. Şi astfel am intrat pe Valea Morilor, numită după cele 12 mori de apă ce au funcţionat de-a lungul ei. La capăt  se dezvăluie această aşezare izolată, stabilită aici în urmă cu şase sute de ani. Acum sunt mai multe case de vacanţă decât locuinţe tradiţionale vechi. Dar pare foarte liniştit. După ce lăsăm maşina urcăm spre Mânăstirea sub Piatră. Aşezarea ei este printre cele mai pitoreşti. Este ridicată pe o pajişte deasupra cătunului, chiar sub versanţii stâncoşi ai muntelui. De aici şi numele. Dar peisajul nu este singura atracţie a acestei mânăstiri de maici. Biserica de lemn de la 1798, cu hramul Sf. Cuvioasă Paraschiva, a fost declarată monument istoric. Tradiţia spune că ea ar fi fost ridicată pe locul unei biserici mai vechi. De dimensiuni mici, bisericuţa, împreună cu nişte copăcei şi alei, este separată de restul mânăstirii de un zid scund de piatră.

POVESTEA PEŞTERII HUDA LUI PAPARĂ

Ieşim pe portiţa din lemn şi mai facem câţiva paşi. Vedem o potecă care coboară jos în vale, spre stânci. Este o scurtătură care întâlnşte traseul turistic pentru Peştera Huda lui Papară. De fapt, această ”gaură” ne-a

Peştera Huda lui Papară

atras să venim aici. Trecem un podeţ de lemn peste Valea Morilor şi se porneşte o sesiune de râsete gălăgioase datorate balansului pe care nu reuşeam să-l controlăm. Ajungem în faţa intrării. Este o despicătură imensă într-un perete înalt şi abrupt de calcar. Versanţii verticali lasă loc  doar cât să curgă apa. La începutul vacanţei nu ştiam dacă vom reuşi să ajungem şi aici, aşa că informaţiile adunate nu erau tocmai corecte. Eram convinşi că se poate vizita. Ştiam ceva de nişte scări, cum că ar fi amenajată pentru turişti. De afară am văzut nişte trepte de lemn prin partea superioară a intrării şi am crezut că avem noroc. Însă pe măsură ce ne apropiam, păşind pe un podeţ deasupra apei, am văzut că ne-am blocat. Adică… podeţul se termină brusc, iar până la treptele văzute mai devreme erau nişte metri buni de stâncă. Singura variantă posibilă era să coborâm în apă. Dar cum nu aveam habar de ce ne aşteaptă, am făcut stânga împrejur. Întorşi acasă am aflat şi povestea Hudei lui Papară. Ea a fost amenajată în 1986 în doar o lună de zile (repet: 31 de zile) cu poduri metalice şi scări. În timp, din cauza lipsei de interes a celor ce au administrat-o, totul a început să se degradeze, până când a fost luat de o viitură puternică. Acum câţiva ani s-a început reamenajarea circuitului, însă fără niciun rezultat docamdată. În momentul de faţă, peştera se poate vizita numai de către speologi, fiind nevoie de echipament tehnic. În orice caz, promit să revin aici pentru că interiorul adăposteşte nenumărate minuni ce merită descoperite.

VÂNĂTĂRILE PONORULUI – O FORMĂ DE RELIEF UNICĂ LA NOI ÎN ŢARĂ

Locul în care se pierde apa

Noroc că aveam o hartă la noi! Am zis că nu are rost să lăsăm acest mic ”eşec” să ne strice ziua şi am început să urcăm pe o potecă încercând să găsim Vânătările Ponorului. După ceva timp am ieşit din pădure pe o culme de unde se putea vedea totul în zare. Sate depărtate, văi, păşuni şi pe ici colo câte o casă veche cu acoperiş de paie. Iar Vânătările nu au fost greu de găsit. Puţin mai jos am văzut ceva ce semăna cu o gaură foarte mare în munte. Dar am găsit şi un indicator. Şi am coborât. Am ajuns la un râu. Apoi am intrat pe o potecuţă prin pădure. Se auzea un zgomot puternic şi noi ne îndreptam spre el. Ieşim dintre copaci pe un balcon de lemn, deasupra unei râpe, chiar în faţa unei mari cascade. Ne-au picat feţele. Nu ştiam nimic de asta. Ne aşteptam la cu totul altceva, ceva mult mai simplu. Ne-a lua ceva să ne revenim şi să reuşim să ne luăm privirea de la ea, pentru că mai erau şi altele de văzut, chiar sub noi. Vânătările Ponorului este o formă de relief unică la noi în ţară. Aici se scurge în munte apa a trei râuri, urmând ca ea să treacă prin peştera Huda lui Papară până iese afară tocmai acolo jos, unde am fost şi noi cu puţin timp înainte. Două pâraie se unesc puţin mai sus şi până în locul în care se pierd formează nişte mici chei cu versanţi stâncoşi impunători, pictaţi cu dungi violete, de diverse dimensiuni, opera apelor, astfel locului i s-a dat denumirea de Vânătarea. Al treilea curs de apă formează Cascada Dâlbina, înaltă de 25 m, cea mai mare din câte am văzut eu până acum. Iar acolo jos, sub noi, se vede cum apa învolburată îşi face zgomotos loc să pătrundă în subteran. Din când în când, odată cu adierea vântului, picături din apa cascadei ne atingeau. Era o plăcere pentru că era o zi călduroasă. Priveam aplecaţi peste balcon cum dispare o cantitate imensă de apă în mijlocul muntelui, gândindu-ne cum a reuşit ea să găsescă un punct slab în ceva ce pare atât de puternic, în piatră, şi apoi să macine şi să macine, până şi-a făcut loc. Şi nu oricum, ci sculptând o frumoasă peşteră.

ŞI DRUMUL NU SE OPREŞTE AICI…

La întoarcere ne-am mai plimbat puţin pe culme şi am încercat să găsim drumul spre Brădeşti, unde am ajuns cu un an în urmă cînd am făcut O excursie în trecut prin Ţara Moţilor. Nu ştiu dacă am văzut noi ce trebuie, dar eram entuziasmaţi de gândul că pe undeva pe acolo am fost şi noi. Ne mai învârtim şi la un moment dat, pe mijlocul dealului, apare un drum asfaltat. Este un drum abia refăcut Sălciua-Dumeşti, care se opreşte în ”mijlocul pustiului”. Cine n-are chef să urce pe jos, poate veni cu maşina până aici sus. A fost încă o surpriză. Dar nu mă pot hotărî dacă e bună sau rea.

Aceasta a fost ultima zi a vacanţei de Paşte. Am dormit în Rîmetea, satul de sub Piatra Secuiului, unde ştiam că găsim linişte şi de a cărui străduţe ne era dor. În faţa cortului, deasupra satului, am aşteptat să vină noaptea amintindu-ne cu plăcere tot ce am văzut aceste zile. Am revăzut Calcarele de la Ampoiţa de pe Valea Ampoiului, apoi am petrecut câteva zile prin Cheile Turzii. Am ajuns în sfârşit la Vechiul Castel ascuns de la Liteni, am rememorat drumul mocăniţei şi mi-am adus aminte de copilărie. Şi nu în ultimul rând am văzut o minune a naturii care, încă o dată, ne-a luat pe nepregătite. Parcă aşa e mai frumos!

Urmărindu-și una dintre pasiuni, Octavia a hotarât să studieze literatura. O altă pasiune, precum și mare iubire, este muntele. De aceea Octavia vrea să ajungă în cele mai îndepărtate si ascunse colțuri ale naturii. Pentru ea, fiecare călătorie făcută este o aventură plină de emoții și impresii puternice ce trebuie împărtășite cu oricine dorește să asculte.