Călător în Bucovina (3)

Călător în Bucovina (3)

Ziua III

Simţeam roua pe feţe. Se întrezărea lumina. Începea o nouă zi. N-are rost să aşteptăm ca soarele să ne usuce. Îi va lua ceva timp să iasă după culmea împădurită de deasupra noastră. Aşa că aruncăm totul în maşină, lăsăm ”cazarea” în urmă şi ne întoarcem în Gura Humorului.

Mânăstirea Dragomirna

În oglinzile retrovizoare Obcinele Bucovinei se îndepărtau din ce în ce mai mult. În Suceava era nebunie. Ne găsim blocaţi în trafic. Parc-am fi în capitală. La fel de brusc cum am intrat, am și ieşit din îmbulzeală şi am ochit indicatoarele. Drumul ne poartă pe lângă Lacul Dragomirna, pe malul căruia vedem şi nişte corturi. Apoi printr-un sat mic, Mitocul Dragomirnei. Încă puţin și ajungem la capăt. O parcare mare şi goală. Dar e încă devreme. Autocarele cu pelerini vor sosi în curând.

Pe măsură ce ne apropiem, zidurile mânăstirii ni se par din ce în ce mai mari, mai înalte. Turnuri, balcoane, guri de tragere. E o cetate cumva? Dacă n-am şti mai bine, am spune că n-am nimerit unde trebuie. Dinăuntru se aud ciocănituri. Muncitori pe pereţi. Intrarea se face pe o poartă masivă din lemn. Ca şi până acum ne aflăm într-o curte frumos aranjată, în mijlocul căreia se înalță biserica, din păcate şi ea în renovare, acoperită de schele. Privind-o din față, împreună cu culorile și ornamentele care probabil contribuie la această iluzie optică, pare atât de îngustă încât nu-ți vine să crezi că încape ceva şi înăuntru. Parc-ar fi alungită, ca şi cum cineva s-ar fi jucat cu ea, ca o poză prelucrată. Numai că toată senzația aceasta a fost creată în piatră de mâinile isusite ale muncitorilor. Mânăstirea Dragomirna a fost sfinţită în 1609, cu un secol mai târziu faţă de celelalte vizitate pănă acum. Incinta fortificată a fost ridicată în 1627 şi sigur ar fi pus mari probleme oricărui intrus.

În curte zgomot, ecouri, umbră. Ne învârtim şi noi curioşi. Vedem o uşiţă deschisă. Stăm în prag, ezităm, nimeni nu pare să ne observe, aşa că intrăm. Se face linişte. Urcăm trepte de piatră abrupte printr-un culoar strâmt. Ieşim pe drumul de strajă, un balcon lung, spaţios, cu orificii şi guri de tragere. În fiecare colţ câte un turn masiv. De aici se păzea mânăstirea.

 Biserica Pătrăuți

Suntem foarte aproape de următorul nostru obiectiv. Aşa că imediat ajungem în satul Pătrăuţi. Lăsăm maşina în faţa gardului de nuiele, la fel ca cel pe care l-am văzut la Biserica Arbore. Nu este nimeni, nici în parcare, nici în curte. Biserica Pătrăuţi este prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare, piatra de temelie fiind pusă în 1487. A fost destinată ca mânăstire de maici. Astăzi a rămas biserica. Este cea mai mică dintre cele pe care le-am văzut în scurta noastră călătorie. Un singur perete, cel prin care se intră, a fost pictat cu scene din Judecata de Apoi, păstrate destul de bine având în vedere că sunt cele originale. Restul laturilor au fost lăsate simple, albe.

Biserica este închisă. Dar, în timp ce facem ocolul ei, paznicul vine cu cheia. Cu ocazia aceasta ne povestește câteva lucruri interesante legate de ceea ce se vede în interior. A fost păstrată pictura originală, cea de acum cinci secole. În timp ce toate celelalte biserici vizitate erau în renovare, frescele fiind uneori refăcute, aici s-a încercat să nu se intervină mai mult decât prin curăţare. Lângă altar se poate vedea un colţ de perete necurăţat, păstrat dinadins aşa, negru de fum, abia fiind vizibil desenul. Cu excepţia unei jumătăţi de metru faţă de pământ, unde zidurile probabil că au fost atacate de umezeală, şi câteva porțini din tavan unde a căzut tencuiala, tot ceea ce se vede este vechi şi în stare foarte bună. Culorile sunt vii, figurile sunt clare. Iar bucăţile pierdute au fost înlocuite cu tencuială albă, dorindu-se ca Pătrăuţi să rămână singura dintre bisericile lui Ştefan cel Mare care a rămas nemodificată. Printre picturile murale se găseşte şi sigura reprezentare a domnitorului purtând barbă roşie.

Lângă biserică, în aceaşi curte este un mic turn din lemn cu clopotniţă. În prima încăpere, cea de jos, sunt păstrate diverse obiecte vechi bisericeşti, acoperite de praf şi pânze de păianjen. Sus, pe treptele ce scârţâie tare sub greutatea noastră ajungem sub clopote. Sunt mai multe, de diferite mărimi. Trecem pe sub ele şi ajungem la o fereastră, de unde privim biserica din cu totul alt unghi.

Astfel s-a încheiat o călătorie de trei zile în Bucovina. Vezi prima si a doua zi. Fiecare mânăstire impresionează în felul ei, însă doar câteva au reuşit să ne ofere şi o stare de bine, de linişte. Cele ”cunoscute” sunt asaltate de turişti, devenind o simplă atracţie. Cele mai retrase, fără autocare trase în faţă sunt cele în care chiar realizezi că priveşti ceva vechi, ce a urmărit lumea timp de secole.

Am umblat de dimineaţă până seara, fugind de la o mânăstire la alta. Şi să fiu sinceră, am cam obosit. Abia aşteptam să mă întind într-un pat şi să dorm cât mai mult. Dar asta înseamnă să călătoreşti.

Pe voi care mânăstire v-a impresionat cel mai mult? Data viitoare ce ar trebui să vizităm?

Urmărindu-și una dintre pasiuni, Octavia a hotarât să studieze literatura. O altă pasiune, precum și mare iubire, este muntele. De aceea Octavia vrea să ajungă în cele mai îndepărtate si ascunse colțuri ale naturii. Pentru ea, fiecare călătorie făcută este o aventură plină de emoții și impresii puternice ce trebuie împărtășite cu oricine dorește să asculte.