Exuberanţă la Jerash

Exuberanţă la Jerash

Iordania la cald partea 2 – Amman – Jerash – Amman

Autobuzul zbârnâie alergând sau aleargă zbârnâind din toate încheieturile pe curbele dintre Amman şi Jerash. E un soi de rată cu ciucurei în care am aşteptat 45 de minute până când s-au umplut aproape toate locurile, timp în care şoferii au mişunat pe afară repetând obsesiv „Jerash, Jerash” pauză scurtă „Jerash, Jerash”. Un nectar delicios de mango şi o spânzurătoare pe caietul meu de notiţe ne-au făcut aşteptarea mai uşoară. Prin Iordania pe care am cunoscut-o până acum se merge repede şi cu toate geamurile deschise, dacă se poate. Cum e deja cald lucrul acesta îţi convine. Şoferii îşi improvizează în dreptul ferestrelor tot felul de perdeluţe care să mai oprească din curent şi fumează fără să se întrebe dacă asta te deranjează. Pe geamul tău din spate se văd aceleaşi cuburi albe, blocuri de piatră cu puţine etaje, într-o stare relativ bună, unele având chiar ferestre rotunjite; cartiere înghesuite, clădiri aşezate pe muchii de râpă de la care mie personal mi-ar fi imposibil să privesc în jos, nu pentru că m-ar speria caprele ieşite la păscut şi păzite de un purtător de turban în pătrăţele roşii, ci pentru că aş avea senzaţia că se prăbuşeşte clădirea cu mine.


Am ieşit din Amman şi, mergând ceva mai departe, am văzut ceva coline înverzite, o privelişte ce ştiu că ne-a lipsit în următoarele zile.
Turul din Nordul Iordaniei cuprinde în mod tradiţional şi turistic un castel la Ajloun, Jerash şi aproape de graniţă, Um Quais. Mi se pare nebunie curată. Lăsând drumul la o parte, cu distanţe relativ scurte, nouă şederea la Jerash ne-a luat aproape 5 ore. Am început cu spectacolul roman ce are loc la ora 11:00 sau 14:00, o făcătură ieftină (nu neapărat ca sumă), bună de amăgit copiii. Cine nu are aşa ceva în dotare (copii adică) poate să treacă mai departe, la lucrurile şi locurile cu adevărat impresionante. Cine are, poate să nu judece prea mult şi să se bucure pentru că cel mic va primi o mini-lecţie despre legiunile romane sau gladiatori. Şi va putea ridica degetul în sus sau în jos ca să vadă cum e omorât (sau nu) un gladiator. Vă las pe voi să ghiciţi în ce direcţie arătau degeţelele drăgălaşe ale copiilor. Cursa de care romane, atât de “advertizată”, este un mare fâs, din orice punct de vedere.


În schimb situl este cu adevărat impresionant şi demonstrează, dacă mai era nevoie, ce a însemnat civilizaţia cu mult timp ca noi să avem senzaţia că inventăm roata. Mă tem că vă las iarăşi în aşteptare cu detaliile, e mai bine să le descriu separat, atunci când voi dispune şi de mai multe imagini de la fotograful meu şef prea exigent.


În mintea mea Jerash s-a asociat, dincolo de măreţie, cu exuberanţa, cu cântecul şi dansul, cu tinereţea plină de întrebări şi curiozitate. Nu voi uita niciodată ritmul dezlănţuit al tobei, bătaia palmelor, cântecul plin de viaţă al unui grup de eleve, totul petrecându-se în amfiteatru, unde altundeva? Totul s-a iscat spontan şi a creat un spectacol pe cinste, continuat apoi cu întrebările în avalanşă cu care o parte din fete ne-au înconjurat încălcându-ne fără ezitare spaţiul intim cu inocentă curiozitate şi dorinţă de a conversa în engleză.

La final de zi ştiam că nu prea mai avem şanse să prindem vreun autobuz, fuseserăm avertizaţi. Ştiam că există oameni cu maşini care vor să se întoarcă în Amman şi nu ar avea nimic împotrivă să îşi acopere costul benzinei. Într-adevăr un grup de bărbaţi aştepta vânatul chiar la ieşire şi iniţial ni s-a oferit să împărţim maşina cu alte două doamne corpolente (ceea ce ar fi însemnat patru adulţi bine făcuţi, un copil deja mărişor, chiar dacă i se spune LumeaMică + un copil cu adevărat mai mic existent deja în maşină). Oferta era irezistibilă dar am ales să spunem nu şi să plătim ceva mai mult pe o maşină doar pentru noi. Care cu 4 JD ne-a dus până la o staţie de autobuz din Amman, de unde aveam să ajungem ieftin şi sigur în centru. Un ceai pe stradă în timp ce Petra s-a afundat într-un magazin de chinezării, cugetând timp de juma’ de oră pe ce să cheltuie 2 JD, un suc de trestie de zahar proaspăt stors (da, există!), o masă la un restaurant mediocru în mijlocul bazarului, o plăcintă devorată stând jos, pe trotuar, au acompaniat o plimbare prin agitaţia stradală de seară. Un beţiv, o imagine rar întâlnită în ţările musulmane, s-a izbit în noi şi a căzut apoi în faţă, muşcând serios din botul maşinii care tocmai frâna ca să îl ferească. Era cât pe ce să ne strice seara, dar alţi oameni buni au sărit imediat şi au avut grijă de Petra nu de beţiv, chiar dacă nu păţise nimic grav şi sperietura era cea mai serioasă vătămare. Ne-a salvat un suc proaspăt de portocale şi un magazin cu eşarfe în care am pierdut-o, din nou, pe LumeaMică…


Era doar începutul la care privesc deja cu nostalgie, ne aşteptau multe zile şi locuri minunate, despre care vom povesti măcar la întoarcere, dacă nu reuşim mai curând.

Ma assalaameh!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.