Cum se ajunge pe acoperiş. Acoperişul Europei.

Cum se ajunge pe acoperiş. Acoperişul Europei.

Am ieşit pentru prima dată în lumea mare în 1984, dar abia în 2001 am început a hălădui prin Europa şi de atunci nu ne-am mai lăsat. In acel an am fost la Garmisch pentru prima dată. Ne-am îndrăgostit de el însă ploua tomnatic, chiar dacă era vară. Ne spusese un bun prieten ca acolo sunt cei mai înalţi munţi ai Germaniei şi, într-adevăr, de la balconul pensiunii unde am dormit se vedeau măreţe culmi împodobite cu zăpadă. Ploua. Am mers cu maşina până la lacul Eibsee de la poalele muntelui, am văzut o telecabină, însă zăpezile foarte aproape de lac. Inălţimea care se arăta pentru umbletul telecabinei, friguleţul care pusese stăpânire pe noi, lipsa informaţiilor despre locurile respective şi un pic de frică ne-au împiedicat să urcăm. Era Zugspitze escaladat prima oară în 1820 şi habar n-aveam ce pierdeam!

Casele care spun poveşti

În 2011, citind despre şi căpătând mai multă experienţă şi încredere în alte mijloace de locomoţie decât maşina personală, am ajuns iar în Garmisch-Partenkirchen şi am găsit gara de unde se lua trenul cu cremaliera pentru Zugspitze. Ploua zdravăn şi de data acesta. Am înţeles cu chiu cu vai de la vânzătoarea de bilete că, în circumstanţele date ne urcăm degeaba, nu s-ar fi văzut decât norii. Ce dezamăgire! Ne-am aventurat cu umbrelele prin Garmisch-ul pustiu şi ne-am retras la hotel. A doua zi ne-am plimbat în Partenkirchen, o doamnă amabilă ne-a dăruit un tichet de parcare de care nu avea nevoie, (stătea în parcare mai puţin decât prevedea tichetul) şi era o linişte, o tihnă şi o frumuseţe… Casele, cu un singur etaj şi balcoane din lemn, au pictate în exterior scene sau persoane în diferite situaţii şi chiar dacă întâlnim acest aspect în toată Germania aici parcă sunt mai frumoase ca în alte părţi.

Iubindu-şi munca, Europa de vest a ajuns acolo unde o găsim

Tematica picturilor din cele două oraşe ilustrează activităţile zonei: cosit şi adunat fân, vânătoare, prelucrarea lemnului. Meseriile sunt prezente în compoziţii: podgorean, bijutier, cizmar, forestier, vânător, etc. Preoţi, sfinţi, regele Ludwig al-II-lea, Madona cu Pruncul, Raiul, reprezentări laice şi religioase înfrumuseţează locuinţele. Faptul că sfântul care patronează o meserie este situat în “tablou” deasupra celui care munceşte, ocrotindu-l, sugerează aprecierea muncii, recunoaşterea importanţei ei într-o comunitate. Sunt culori calde, vii dar temperate, ca în cărţile de poveşti, iar personaje în costume de epocă, statuete, portrete din lemn, aranjamente de flori, buturugi, personalizează locuinţele, multe dintre ele având magazine elegante la parter.

De dată mai recentă sunt simbolurile olimpiadei ce a avut loc aici în 1936, schiori, excursionişti. Uneori pictura de la etaj coincide cu activitatea de la parter; un restaurant are înfăţişată desupra uşilor o mare petrecere, ş.a.m.d. Aşa “vorbesc” nemţii despre ei.

                  

A se mândri cu toate meseriile, de la cizmar la poet, actor sau om de ştiinţă a însemnat o sală fastuoasă în Palatul Parlamentului ungar unde, pe socluri înalte, la loc de cinste, sunt statui aurite ce ilustrează activităţile într-o societate. In Belgia, la Bruxelles, în Le Petit Sablon, un părculeţ găzduieşte de asemenea un grup de statui ce sugerează câteva dintre ocupaţiile locuitorilor. Nici francezii nu sunt mai prejos: în mari catedrale – Chartres, Reims, câteva vitralii sunt dedicate meseriilor specifice zonelor respective. Cred că iubindu-şi munca Europa de vest a ajuns acolo unde o găsim.

O incursiune la Mittenwald

Ploaia s-a oprit la Garmisch, dar norii nu capitulau încă aşa că ne-am urcat în maşină şi am mers la Mittenwald, orăşel cunoscut în toată lumea pentru fabricarea viorilor. Pieţe lărguţe şi terase, o biserică deosebită cu unul dintre cele mai frumoase turnuri din Bavaria, monumentul lui Matthias Klotz, ucenic al lui Antonio Stradivari, un funicular care urcă pe munte, parcări numai cu plată, toaleta impecabilă gratuită în centru, lucrări în jurul bisericii şi la alte pavaje, lume în vârstă pe bănci. Un pârâiaş canalizat, acoperit pe alocuri cu podeţe de lemn trecea pe strada pietonală şi orice căţel încălzit făcea câte o baie rapidă, fără a fi certat. Aşezat sub un munte, verde până la jumătate şi gri deschis mai sus, oraşul este o minunăţie! În picturile exterioare, pe locuinţe, apăreau copii, sfinţi călătorind pe nori, episcopi, cavaleri călare. Asfaltul alterna cu pavaje din piatră şi covoraşe de pietriş. Vioara dintr-un trunchi de copac era aşezată aproape de un mic iaz înconjurat de pietre mari şi peluza de iarbă tunsă. Carevasăzică nu am pierdut ziua, deşi era înnorată! Ne-am culcat cu regretul că, dacă şi în ziua următoare va ploua, vom rămâne tot gogomani şi de data aceasta, trecând pe lângă Zugspitze.

         

Pe acoperişul Europei, în final!

A doua zi, cerul era curat şi albastru, aşa că am pornit cu maşina spre Grainau, prin Zugspitzland, pe lângă atelierul sculptorului şi frumoasele pajişti înverzite şi am luat primul tren, o bijuterie a tehnnicii moderne (48 euro/persoană). Câte două monitoare informau în fiecare vagon (în germană şi engleză) şi prezentau imagini despre istoria căii ferate şi a tunelului de aproape 4 km, a sporturilor de iarnă practicate în orice anotimp şi a amatorilor de parapantă. Au fost două sus-uri: trenul ne-a lăsat la un nivel unde era un restaurant cu înfăţişare de farfurie zburătoare, circular, din oţel şi sticlă – SonnAlpin şi o terasă în aer liber cu şezlonguri gratuite – Gletsherrundweg. Ne-a preluat o telecabină cu însoţitor care ne-a lăsat la marea platforma – Zugspitzplatt – unde este cea mai înaltă staţie meteorologică din Gemania şi de unde se vedeau de jur împrejur gheţarul alb, munţi din Germania, Austria şi Elveţia în multe nuanţe de gri, albastru şi mov, două lacuri turcoaz şi norii născându-se deasupra lacurilor Eibsee şi Bodensee, la mare înălţime (2962m ). De pe panouri se aflau denumirile culmilor: Marmolada din Dolomiţi, Alpii Otzaller de la Merano, Silvretta din Tirolul austriac iar prin telescoape într-o zi de limpezime perfectă s-ar fi văzut Turnul din Pisa şi Castelul Shachenschloss. Pentru sentimentul de a te afla la asemenea înălţime, deasupra lumii, fără un efort special şi în deplin confort, nu sunt cuvinte. Cred că toţi călătorii îndrăgostiţi de munţi trebuie neapărat să ajungă acolo.

                 

Se făcea curăţenia de dimineaţă, se aduceau stive de farfurii curate, se deschideau magazinele de suveniruri şi restaurantele erau o insulă de civilizaţie în vârful muntelui. O expoziţie “Turism, tehnologie, natură” prezenta desene, miniaturi, imagini video şi înfăţişa evoluţia construcţiilor care au făcut accesibil un loc uimitor de care să nu se bucure numai alpiniştii. Pe Zugspitze este cea mai înaltă capelă din Germania. Există un mirador sau belvedere de unde se vede Ehrwald. În restaurante se pot mânca specialităţi bavareze sau asiatice, pe mulţimea de piste se umbla cu tot felul de chestii care alunecă.

Sunt de admirat gândirea şi măiestria acestor două popoare, nemţi şi austrieci, care au făcut dintr-un munte de frontieră un loc special în care să te bucuri de o panoramă fantastică, aer răcoros, mişcare şi odihnă. Din Austria, de la Ehrwald – Obermoos un teleferic ajunge în acelaşi loc.

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.