Cum am învăţat chineza

Cum am învăţat chineza

Chineza este faină. Vă îndemn să o învăţaţi, să o simţiţi, să o trăiţi numai dacă sunteţi într-o doagă, dar numa’ puţin. De când mă ştiu, niciodată nu am fost în stare să dau un răspuns pertinent la o întrebare atât de simplă: “de ce chineză?”.. că de plăcut clar nu mi-a plăcut la început, şi încă ceva vreme după aceea, de vrut nu am vrut, nu am cerut să mi se întâmple… aşa a fost să fie de undeva de sus. Plus un pic de nebunie. Eu şi chineza suntem împreună de ceva ani… tumultuoşi le zic eu. Chineza este interesantă (bla bla), complicată (adică nu dificilă, să ne înţelegem), ademenitoare mai ales pentru cei cu probleme la “mansardă”… chineza te provoacă, te ţine treaz nopţile, te frustrează şi te surprinde, pentru că niciodată nu se termină. Foarte poetic şi abstract.. dar să mă explic: nebunia de care vă spun înseamnă o motivare solidă, în doze foarte mari, care să vă ajungă până la finele drumului, curiozitate pentru altceva, pentru neobişnuit, nefamiliar, răbdare multă, foarte multă, şi muncă cât cuprinde, exact ca reţeta unei prăjituri complicate pe care o încerci pentru prima dată. Şi să vedeţi culmea, şi nebunia, că te apuca nebunia uneori, munca poate fi, şi nu de puţine ori… în van. Taraaaaa! Îmi amintesc nesfârşitele calupuri de cuvinte noi care trebuiau învăţate de pe o zi pe alta la facultate. Doamne, acum zâmbesc uşor în amuzament şi mai mult cu melacolie, dar atunci nu îmi venea să zâmbesc deloc… acum le învăţăm, a doua zi la verificare abia dacă îmi aminteam jumătate din ele… şi ia-o de la capăt, repetă din urmă ce ai uitat, ce ai învăţat deja dar ai putea să uiţi dacă nu repeţi, plus alte cuvinte noi şi alte structure gramaticale… şi pe toate le luam şi le băgăm cu lopata la căpăţână. Şi mă mai apucau pandaliile (asta v-o spun sincer şi deschis ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi) şi dădeam de pământ la două noaptea cu cartea de chineză şi cu dicţionarul (procurat cu greu şi cu cheltuială)… vecina de sub mine ştie mai bine.

Nu am vrut să vă sperii, deşi nu cred că strică… uneori mă gândeam că decât chineză mai bine două limbi străine “normale”. Dar astea sunt gânduri negre, care vin şi trec. Totuşi, mi se pare o alegere mult mai practică, decât să trageţi la o căruţă nu ştiu câţi ani.. de ce? Păi chineza nu e engleza, nu e spaniolă, nu e nimic din ce ştim şi ce auzim.. nu bagi nişte cursuri intensive câteva luni şi gata, ai rezolvat problema. Nu. Înveţi până îţi ies peri albi. La propriu.

Cel mai mişto a fost când am luat bursă şi m-am cărat în China

Revenind la partea cu “nu ştiu de ce am ales chineză”, ceva mi-e clar precum lumina zilei: îmi place. Chineza este o parte din mine şi este drumul pe care mi l-am ales. Mie mi-a plăcut la facultate, tot ce am învăţat, profesorii minunaţi pe care i-am avut, lectorul chinez care venea la cursul de la 8 dimineaţa cu damfuri peste damfuri de usturoi, colegii cu care râdeam şi făceam schimburi de informaţii la teste, ţigările din barul de la subsol pregătind tactici pentru parţiale, şi câte şi mai câte… pentru mine, cel mai mişto a fost când am luat bursă şi m-am cărat în China. Mare bucurie, şi mai mare experienţă. O nouă viaţă, o nouă “eu”. Ce nebunii am mai făcut pe acolo v-am mai povestit data trecută...

Din păcate nu sunt la curent cu taxele şcolare de la o universitate de top din Shanghai, dar pentru cei interesaţi cred că informaţia se poate obţine facil de pe net. Pe vremea mea (hăhăt în 2002-2003) îmi amintesc cum colegii mei coreeni şi japonezi plăteau câteva mii de dolari (în jur de 2) pe semestru la facultatea unde am mers eu… merită, dacă mă întrebaţi, şi dacă aveţi cu ce şi va face cu ochiul. Sau puteţi să încercaţi să obţineţi o bursă. Oricum, ieşiţi în câştig pentru că orice timp petrecut printre străini ne îmbogăţeşte (luaţi-o în ce sens vreţi voi), ne face mai înţelepţi, mai mături, ne apropie mai mult de noi înşine, dar şi de alţi oameni.

Cursurile la facultate erau atât de diferite de cele de acasă. Evident, ele erau concepute pentru străini, dar eu mă refer mai mult la stilul de predare/învăţare la chinezi. Începeam dimineaţa la 8 şi la 12, 12.30 eram liberi. Pe la jumătatea programului aveam o pauză de vreo 10-15 minute în care ieşeam la ţigară în curte şi făceam planuri pentru nu ştiu ce party sau seară de filme (Friends, etc etc). Se lăsa cu distracţie, în orice caz. În clasă erau japonezi, coreeni şi restul, adică noi, spanioli, nemţi, ruşi, etc… Primii, elevi model: le dădeai un text de 2 pagini în chineză de citit pentru a doua zi, ei ţi-l memorau fără greşeală. Restul, adică noi, puneam întrebări, dezbăteam idei, făceam comparaţii între culturi… foarte interesant şi pentru noi şi pentru profesorii chinezi, mai ale că la ei elevul nu pune întrebări, ci doar ascultă şi bagă la cap. Din acest punct de vedere relaţia professor-elev este foarte frumoasă pentru că se bazează pe un respect profund care la noi s-a pierdut de foarte mult timp.

Nu se supăra Buddha dacă în loc de poluare şi protejarea naturii & co mai trăgeam câte un chiul la o bere chinezească

După cursuri, venea patronul chinez şi ne ducea la şcolile unde ţineam ore de engleză cu copiii chinezi. O încântare, şi cursurile şi banii. (pont: puteţi să ocoliţi aglomerările urbane, gen Beijing, Shanghai, Nanjing care sunt pline de străini şi puteţi să câştigaţi un ban cinstit în oraşe mai mici predând limba engleză în şcolile chineze, bucurându-vă de această experienţă minunată de a lucra cu copii). Banii câştigaţi din predat i-am spart pe cărţi, dicţionare, cd-uri, dvd-uri (cred că mi-am adus acasă vreo 200 din fiecare, not kidding) şi multe alte chestii după care tânjeam şi pe care acasă nu le-aş fi putut avea. Nu mai zic, aşa am călătorit prin China, care este fabuloasă de-a dreptul.

Dacă acasă duduiam cu învăţatul, în China am lăsat-o mai moale. Eram cu ochii mult prea bulbucaţi la ceea ce se întâmplă în jurul meu, la acea viaţă, şi sincer chiar nu îmi mai păsa dacă nu am cele mai mari note. Majoritatea cursurilor erau interesante şi învăţai foarte multe chestii noi, însă nu se supăra Buddha dacă în loc de poluare şi protejarea naturii & co mai trăgeam câte un chiul la o bere chinezească. Se dovedea uneori că limba pe care o învăţai stând în bancă şi pentru care toceai seara în camera de hotel pentru a doua zi era diferită de ceea ce experimentam în afara campusului. Am învăţat mai multe vorbind cu oamenii pe stradă, la cumpărături, negociind, vizitând muzee şi făcând poze în pieţe imense unei familii ieşită cu copilul la plimbare. Dacă mă întrebi, o limbă străină se trăieşte afară, nu în casă la masa de lucru.

Te-am văzut la televizor! Ce bine vorbeşti chineza!!!

Profesorii erau drăguţi, interesaţi de noi şi curioşi, pentru nu toţi erau ieşiţi din patria mama şi mai voiau să afle una alta de pe unde venea fiecare din noi. Pentru fiecare clasă de străini exista un profesor diriginte, care era responsabil de fiecare elev din grupa sa. La noi în cameră (colega mea de cameră era tot româncă, Andreea, care îmi este şi o bună prietenă şi care are un blog fain pe mâncare chinezească) mai suna uneori telefonul dimineaţa. La capătul firului era profesoara Wang, foarte drăguţă şi “internaţională” îndealtfel, care întreba (eu ştiam că nu trebuie să răspund pentru că pe mine mă caută): “de ce n-a venit Ximo (nici) azi la cursuri?” După ce epuizam motivul “răceală”, care a naibii nu mai trecea dom’ne!, o mai dădeam cu deranj la stomac.

Profesoara cea drăguţă Wang era căsătorită cu un tip, mare şef pe la Shanghai Tv Station, care avea o emisiune cu şi despre străini. Adică tu ajungeai la emisiune, gazda îţi punea întrebări despre viaţa ta de student în China, te punea să prezinţi, să cânţi etc ceva de prin ţara ta, şi tu te făceai de cacao cântând sau, mai rău, cu o chineză pe care nu o înţelegea nici mam’mare, în direct (muahahaha), însă care în schimb îi amuză pe chinezi foarte tare, şi uite aşa mergând liniştit pe strada te trezeşti cu o chinezoaică care îţi sare la gât entuzismata şi îţi spune:” te-am văzut la televizor! Ce bine vorbeşti chineza!!! (yeah, right) dă-mi telefonul tău să ne împrietenim!! (as în: dă-mi telefonul ca să ştiu unde stai şi să vin la tine să mă înveţi engleză în fiecare zi!) În rest, dacă nu scoteam bani din ore de engleză cu copii, mari sau mici şi foarte mici, îi mai distram pe alţii apărând la TV sau şi mai fain… din spoturi publicitare şi animaţie în filme. Andreea, prietena mea de suferinţă a făcut o reclamă la un rimel o dată… asta după ce la început, când eram proaspăt venite în Shanghai, cineva a venit la ea şi a tras-o de gene întrebând-o dacă sunt false au ba. Asta cu pusul mâna e ceva mai extrem, aşa că de obicei chinezii comentau pe marginea anatomiei noastre şi noi le mai uram de mamă din când în când. La filmări am fost şi eu o dată.. foarte faină experienţă. Străinii sunt foarte căutaţi pentru aşa ceva. Una dintre colegele mele de grupă din ţară a ajuns actriţă de soap opera, un gen cu mare priză la tineri, mai ales că chinezilor le plac străinii. Aşa.. şi m-au îmbrăcat în costum de stofă (deşi afară erau vreo 30 şi de grade, dar ce mai conta) şi m-au încălţat (cu pantofi mai mici decât măsura mea, dar ce mai conta), mi-au pus o tichiuţă pe cap (mai îndesată pentru că nu am capul mic dar ce mai conta), mi-au dat cu roş’pe bot ca în anii ’30, care mă făcea să arăt ca o maimuţă, dar vorba ceea, ce mai conta, şi hai Simona sus pe un vapor care chipurile dom’ne ridică ancora din port (acţiunea se petrecea cică-se în Hong Kong) şi fă cu mâna de good bye. Şi trage o dublă, trage două, trage ‘nşpe până nu am mai putut de atâta good bye. Dar a fost mişto.

Iaca ce am făcut eu în China… aşa, ce mi-am mai amintit. Lucrurile au evoluat, au trecut 10 ani de atunci, şi sunt sigură că există şi mai multe opţiuni acum dacă decideţi să vă duceţi în China. Şi nu e musai să fie China, atâta vreme cât sunteţi unde vreţi să fiţi şi faceţi ceea ce vă place. Restul sunt locurile, sunt oamenii…

Dubla unu: good bye.

Articol scris de Simona Maria Minca